Niculina Croitoru

Mă numesc Niculina Croitoru, împlinesc în toamnă cei 71 de ani pe care nu îi simt și am lucrat o viață dăltuind suflete de copii. Sunt absolventă a Liceului Pedagogic de Educatoare și licențiată în Sociologie și Psihologie, urmare a absolvirii unei facultăți cu acest profil. M-am născut într-un sat frumos din județul Ialomița și locuiesc în București. Am publicat primele poezii în revista liceului, apoi la clasă în cei 46 de ani de activitate am scris pentru copii poezii și programe de serbare, versificam cunoștințele la sfârșitul proiectelor pentru o ușoară memorare.

Sunt membră a Uniunii Scriitorilor Români și particip activ la cenaclurile literare Chipul Cuvântului, Dor de Infinit, cele organizate de Editura Izvorul Cuvântului si multe altele. Am publicat versuri pentru copii în antologia Pas cu pas prin lumea copilăriei coordonator Alice Ileana Gâțan și Menire spre împlinire coordonator Doina Moritz.

În iulie 2024 mi-am lansat primul volum de versuri Drumul spre mine cu subtitlul Primii pași, urmează să vadă lumina tiparului cel de-al doilea volum Călătorind prin anotimpuri. În versuri am pus toate trăirile gândurile și visele mele și așa mi-am pus ochelarii roz cu care văd lumea și viața mult mai frumoase.

Dorință
Îi cer iernii să mai ningă,
Cu fulgi mari să mă îmbrace,
Pe obraji, să mă prelingă,
S-ascult înnaltul cum tace.

Neaua, ramuri să nu frângă,
Să m-aline, să mă-mpace.
Îi cer iernii să mai ningă,
Cu fulgi mari să mă îmbrace.

S-o mai pot vedea pe mama,
Lângă sobă cum m-asteaptă
De-aș putea să-i plătesc vama
Doar o zi să se întoarcă.

Îi cer iernii să mai ningă
Cu fulgi mari să mă îmbrace.

Nu vreau să fiu o Penelopă

Nu vreau să fiu o Penelopă
Să croșetez în așteptare,
Ornându-ți templul c-o metopă
Și nici nu știu dacă mă doare.

Am loc de-atâta bucurie,
Găsesc cu cine să o împart,
Povestea noastră timpurie
Nu motivează vreun oftat.

Drumul mă poartă mai departe,
Atâta taină mă așteaptă,
Pe cioburi de speranțe sparte
Calc și mai urc încă o treaptă.

Nu vreau să fiu o Penelopă
Cu atâta pânză de țesut
Învăț citind o pericopă
Și las totul timpului trecut.

Mă îmbie cu atâta alb
Iarna cu generozitate…
Ulise, te-ai dovedit prea slab
Cum mergem drumul mai departe ?

O zi senină
N-au ieșit flori în pădure,
Iarna încă mai adastă,
Nu sunt semne să se-ndure,
Privesc cerul din fereastră.

Am ales azi bucuria
Să o-mbrac ca pe o haină,
Trăind din plin feeria
Unei zile gri de iarnă.

N-a venit nici guguștiucul
Să-și mai ciripească dorul,
Prea devreme încep lucrul
Poeziei-i torc fuiorul.

Nu am nevoie să mai pun
La ochelari lentile roz,
Fericire pot să adun
Fără să o câștig la loz.

Ziua asta e senină,
Cerul l-am făcut complice
Îmi simt trupul, o tulpina.
Îi cer iernii să abdice.

Vreau să vină primăvara,
Mă feresc de-o astenie,
Nu simt anilor povara,
Nu-ntreb ,,mâine ce-o să fie?

Cu prieteni pot să împart
Gramul meu de nebunie.
Pot să iau ziua cu asalt
Și îmi spun ,,ce-o fi…să fie!”

De primăvară
S-a scuturat cerul, de noapte,
Acum văd cum se pârguiește.
Visează crengi cu fructe coapte
Un corcoduș ce înflorește!

Si eu îmbătată de parfum,
Veghez așteptând să se-ntâmple!
O altă primavară-mi asum,
Nu-i stins, încă, focul din temple!

Clocotește viața în pământ,
De cântec, se umple văzduhul.
Natura îmbracă alt veșmânt,
Pretutindeni coboară Duhul!

Ne dezmeticiți se-adună nori
Au aflat că nu mai e iarnă.
De dor, oare, mă cuprind fiori,
Sau ploaia ce-ncepe să cearnă?

Îmi pun în păr flori scuturânde
Soarele mă privește mirat,
Înțelege și îmi surâde,
Îmbietor, precum un păcat.

Naște pământul!
Au năvălit miresmele
Printre copacii, încă, goi.
Când intonăm pricesnele,
Trăirile ne curg șuvoi.

E totul, o dimineață!
Îmbrăcând zori trandafirii,
Văd cerul cum se răsfață,
El, nu acuză insomnii.

Naște pământul fecundat,
Noi nu-i simțim durerile.
Pleacă grăbind, la colindat
Toate coleopterele.

Mâțișorii se alintă
Într-o salcie pletoasă,
Dorurile, mă invită
Să mai fug și eu de-acasă!

În strai floral, aleile
Îndeamnă la rătăcire.
Ne scapă rugăciunile,
De atâta nălucire ?

A apărut luna plină,
Tulburandu-ne liniștea.
Noaptea-mi promite, senină,
Iubirea, c-o ascunde ea!

Viața e floare rară
Zborul mi-e fără direcție, uneori
M-aș așeza în palma ta, iubite,
Purtând în aripi, lumina blândă din zori,
Să nu rătăcesc pe alte orbite.

Dacă mă hotărăsc să mai fac un popas,
Să-mi faci un leagăn din brațele tale;
Să nu îmi contabilizez timpul rămas,
Să-mi adun puterile vegetale.

Icar-ul cu aripile din ceara sunt,
De soare dacă vreau să mă apropii,
Mă înalt iar, prăbușindu-mă la pământ,
Sau, mă înec înotând în utopii.

Drumul, îmi oferă un mijloc de transport,
Oricum, oriunde m-ar duce viața mea.
Chiar dacă, pot să acostez în orice port
Numai de dus mi se așterne calea.

Trenul, pe care l-am pierdut într-o gară,
Nu va mai circula și pentru mine!
Viața nu e perenă, e floare rară,
O voi trai din plin și-mi va fi bine!

Doina Bârcă