Ordinul „Steaua României” acordat în 1878 lui Alexandru Odobescu

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. A făcut studii la Colegiul „Sf. Sava” și la Pensionul „Monty” din București, continuate la Paris, la Collège de France și Sorbona, unde a studiat arheologia și literele. Revenit în țară, a ocupat diferite funcții: șef al Biroului francez la Secretariatul de Stat (1857), procuror la Curtea de Apel (1859), membru în Comisia pentru adunarea materialelor și formarea unei istorii naționale (1860), director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (1862-1863), director în Ministerul Agriculturii, Comerțului și Lucrărilor Publice (din 1863), ministru ad-interim la Culte (1862) și Externe (1863), ministru al Cultelor (1863); profesor de arheologie la Universitatea din București (1874); director al Teatrului Național din București (1875), secretar la Legația României din Paris (1881-1885); director la Școala Normală Superioară din București (1891-1894).

A desfășurat o intensă activitate culturală: a scos „Revista română pentru științe, litere și arte” (1861) și a colaborat la „Junimea română”, „Revista Carpaților”, „România literară”, „Românul” ș.a., în paginile cărora a publicat articole (Muncitorul român), studii (Despre satira română, Poeții Văcărești), versuri (Întoarcerea în țară pe Dunăre, Odă României), traduceri din poezia greacă și latină (Homer, Horațiu, Vergiliu). Din creația sa literară se detașează nuvelele istorice Mihnea Vodă cel Rău și Doamna Chiajna, tipărite în volum în 1860 sub titlul Scene istorice din cronicile românești, memorialul de călătorie Câteva ore la Snagov, Pseudo-cynegeticos.

Epistolă scrisă cu gând să fie Precuvântare în cartea Manualul vânătorului. A publicat postume din scrierile lui Alecu Russo, a republicat poeziile lui Vasile Cârlova, a editat cea mai de seamă lucrare a lui Nicolae Bălcescu sub titlul Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul (1878). A întocmit cel dintâi studiu de folclor comparat (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861), dar și studii referitoare la Casa, veșmintele și petrecerile țăranului român (1867); Biserica episcopală de la Curtea de Argeș și legenda Meșterului Manole (1887).

În urma unor investigații arheologice și istorice efectuate în țară, a întocmit pentru Expoziția universală de la Paris din 1867, împreună cu Petre S. Aurelian, Notice sur la Roumanie principalement au point de vue de son économie rurale, industrielle et commerciale, iar apoi singur Notice sur les antiquités de la Roumanie.

În 1877 și-a reunit, sub titlul Istoria archeologiei, prelegerile ținute la Facultatea de Litere din București, lucrare distinsă cu Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române. În 1878 i-au apărut Antichitățile din județul Romanați, în 1887 cele trei volume de Scrieri literare și istorice, distinse de Academia Română cu Marele Premiu „Năsturel-Herescu”, iar postum, două volume din Le trésor de Petrossa (1896-1900). A scris și o lucrare privitoare la Atheneul Român și clădirile antice cu dom circular (1888). A fost distins cu câteva decorații române și străine.

A fost membru titular – 10 septembrie 1870 și secretar general al Academiei Române (2 iulie 1879 – 2 aprilie 1881). A încetat din viață la București, în 10 noiembrie 1895 (Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române: 1866-2022. Dicționar, Partea a II-a (M-Z, Anexe), ediția a VI-a, revăzută și adăugită, București, Editura Academiei Române, 2023, pp. 268-269).

Urmare a raportului lui M. Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, nr. 16.283 din 31 decembrie 1877, domnitorul Carol I a semnat în București, la 1 ianuarie 1878, decretul nr. 2, prin care a conferit lui Alexandru Odobescu, profesor, membru al Societății Academice, fost ministru, Ordinul „Steaua României” în gradul de Ofițer. Prin același decret, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 1 din 1 (13) ianuarie 1878, pp. 1-3, decorația a mai fost acordată și altor persoane atât în gradul amintit mai sus, cât și în gradele de Mare Cruce, de Mare Ofițer, de Comandor și de Cavaler.

Prezentăm descrierea decorației, precum și reproducerile grafice care provin de pe site-ul: www. ordersandmedals.ro. Pentru a recompensa serviciile militare și civile aduse statului român, Carol I a instituit, la 10 mai 1877, Ordinul „Steaua României” (Legea nr. 1.108 din 10 mai 1877, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 107 din 12 / 24 mai 1877, pp. 3159-3160). Potrivit Regulamentului pentru aplicarea legii relative la instituirea Ordinului „Steaua României” (sancționat prin decretul nr. 1.517 din 28 iunie 1877, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 153 din 8 / 20 iulie 1877, pp. 4317-4319): „Decorațiunea Steaua României este o cruce cu smalț albastru, înconjurată de raze, purtând coroana domnească.

Centrul crucii este de smalț roșu, înconjurat cu ramuri de stejari verzi, având pe o parte vulturul cu deviza IN FIDE SALUS, iar pe cealaltă parte cifra domnitorului. Crucea, cu smalț albastru, este de argint pentru Cavaleri și de aur pentru Ofițeri, Comandori, Mari-Ofițeri și Mari-Cruci. Diametrul este de 40 milimetri pentru Cavaleri și Ofițeri și de 60 milimetri pentru Comandori și Mari-Ofițeri.

Cavalerii poartă decorațiunea pe partea stângă a pieptului, atârnată de o cordea moarată roșie, cu marginile albastre-închise, fără rozetă; Ofițerii o poartă la același loc și cu aceeași cordea, însă cu rozetă”.

Laurențiu-Ștefan Szemkovics