Pacea din suflet

„Slavă întru Cei de Sus, Lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni, bună-voire”! – rugăciune cântată de preoți împreună cu enoriașii, în lăcașurile de cult, în timpul Sfintei Liturghii. Pentru suflet și totodată pentru trup.

Sufletul este însăși VIAȚA, suflarea divină revărsată de Dumnezeu peste figurina pe care a modelat-o dintr-un „pumn de țărână” și a numit-o OM. Pacea din suflet – nelipsit tovarăș al omului și veșnic ajutor pe cărările existenței, face parte din binecuvântările dumnezeiești și are ca relevanță mântuirea vieții prin iubire, prin dumnezeire.

Altfel spus, „Tatăl ceresc a suflat suflet din sufletul Său”, cu iubire și veșnică responsabilitate, peste lucrarea creată de propriile-i mâini. Pentru a o transforma în cea mai importantă ființă de pe globul pământesc.

Și, totodată, cu dorința de a avea mereu, în fața ochilor, ființa ce reprezintă chipul și asemănarea cu El – AtoateCreatorul, Dumnezeul nostru. Pacea din suflet înseamnă, de fapt, iubire față de ceea ce există în cer și pe pământ. Este dorința și totodată izbânda omului de a ajunge pe o treaptă înaltă a vieții și a spiritului, unde doar liniștea și fericirea îi sunt stăpâne.

Oricui îi este dat să aibă pace în suflet. Însă, din nefericire, cu cât lumea se înmulțește, tot mai mulți dintre oameni cad în păcat, schimbându-și comportamentul: din buni devin răi față de semeni și de tot ce îi înconjoară. Una dintre cauzele modificării caracterelor oamenilor este lipsa de educație. La orice vârstă, educația poate să facă minuni. Și nu este nevoie să se apeleze la metode filozofice, pentru un comportament adecvat în societate. Va fi de ajuns alegerea anturajului.

Minciuna, lenea, lăcomia au fost mereu factori nocivi pentru viață. Și poate cel mai greu de remediat.

Vechiul Testament. Pildele lui Solomon:

Înțelepciunea și buna chibzuială sunt viața sufletului.

Fericit este omul care a aflat înțelepciunea și bărbatul care a dobândit pricepere (Cap. 3, v. 13).

Dorința împlinită mulțumește sufletul (Cap. 13, v. 19).

Căci Domnul dă înțelepciunea; din gura Lui izvorăște știința și prevederea (Cap. 2, v. 6).

Când cei fără de lege domnesc, se înmulțesc răutățile (Cap.29, v. 16).

Prin înțelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înțelegere a întărit cerurile (Cap. 3, v. 19).

Prin știința Sa a deschis adâncurile și norii picură rouă (Cap. 3, v. 20).

Învățătura celui înțelept este izvor de viață (Cap. 13, v. 14).

Cine iubește înțelepciunea, bucură pe tatăl său (Cap. 29, v. 3).

Când drepții domnesc, se bucură poporul și, când stăpânesc cei fără de lege, suspină (Cap. 29, v.2).

Cel ce împarte cu hoțul își urăște sufletul, fiindcă aude blestemul, dar nu zice nimic (Cap. 29, v. 24).

Pacea în suflet este iubire! Trebuie să o aibă omul, chiar din momentul în care vine pe lume. Zămislirea unui prunc dorit, într-o familie consființită prin legătura căsătoriei dintre bărbat și femeie, reprezintă una dintre împlinirile actului tradițional, într-o lume care crede în dreptate și adevăr și, totodată, crede în destinul și ajutorul dat de divinitate.

Într-o familie întemeiată pe dragoste și respect reciproc, copilul este iubit, are mamă și tată care să-i poarte de grijă din toate punctele de vedere, până la vârsta când va putea să se descurce singur. Sau poate să primească ajutor și iubire până la orice vârstă, deoarece, indiferent câți ani ar avea, părinții tot copilul lor îl vor numi. Mai exact, copiii reprezintă continuarea vieții pe pământ, perpetuarea speciei umane, din părinți care au alcătuit o familie ce respectă toate normele necesare în societate, într-o lume civilizată. Toate acestea denotă bucurie, împăcare sufletească și mulțumire față de Creatorul Vieții. Copilul se simte iubit în primul rând de mama lui care l-a purtat în pântec. Mama îl strânge la pieptul ei și îl alăptează vorbindu-i cu glas blajin și cuvinte mângâietoare. Din toate acestea va învăța, chiar din primele zile de viață, că „Vorba dulce, mult aduce” – conform proverbului.

Cu un oarecare număr de ani în urmă, când matca viețuirii nu era atât de tehnologizată, mai ales la sate, unde la aducerea pruncilor pe lume se respectau obiceiurile locului, fiindcă asistența medicală era inexistentă de cele mai multe ori, ajutorul pentru aducerea pruncului pe lume venea de la membrii familiei, vecini, rude etc. Lecțiile primite de la viață, din experiențe proprii mai ales, au rămas amintiri de neuitat și de respectat. Înfășat în scutece moi, copilul era așezat lângă mamă, până venea momentul să fie alăptat. Apoi, de creșterea, educația și liniștea lui se ocupa întreaga familie, dar, cel mai mult mama. Leagănul copilului erau picioarele mamei.

Ca să-l adoarmă, îl așeza pe picioarele ei și îl legăna privindu-l cu toată încărcătura dragostei. Copilul, de asemenea, aflându-se așezat cu fața către cea care i-a dat viață, simțindu-i iubirea prin vibrația sufletului, auzindu-i duioșia cuvintelor și a cântecelor de leagăn, ochii și fața lui transmiteau, la rândul lor, liniște și pace sufletească.

Aceste legături ale privirii, ochi în ochi, față-n față, alinau viața amândurora și sfințeau rostul ei, pentru totdeauna. Legătura dintre mamă și prunc se înălța până la cer și dura până la sfârșitul vieții! Probabil căsătoria este una dintre încercările la care au fost supuși bărbatul și femeia! Și aceasta, datorită „destinului care nu întreabă”, dar se amestecă tam-nisam în viețile oamenilor. Experiențele prin care trec la un moment dat, sunt speciale, însă acceptate fără prea multe rezerve.

Spre exemplu, din doi straini la început, un bărbat și o femeie, rezultă un cuplu îndrăgostit, legat printr-o iubire unică. „Dragostea e floare rară”!, zice proverbul. Fără să stea prea mult pe gânduri, cei doi, care au preocupări diferite, vârste diferite, meserii diferite etc, hotărăsc să locuiască împreună, sub același acoperiș, colaborând din toate punctele de vedere ale existenței, atât fizice, cât și sentimentale. Mai exact, „devin o singură ființă”!, conform expresiilor din popor!

„Dragostea nu întreabă”, spune gura lumii! În altă ordine de idei, miracolul dragostei fascinează: după ce au trăit printre miile, milioanele, miliardele de oameni care alcătuiesc lumea de pe globul pământesc, la un moment dat, una dintre poveștile întâlnirilor bizare dintre un el și o ea, care s-au văzut pentru prima dată, devine pe loc un subiect de poveste frumoasă de iubire.

Drept dovadă stau povestirile multora dintre cei care și-au alcătuit o familie, datorită dragostei la prima vedere. Iată una dintre ele: „Am făcut naveta vreo doi ani, cu același autobuz, povestește ea. Nu știam cine e, cum îl cheamă, unde lucrează. Nici nu ne salutam, fiindcă nu mă interesa. Într-o dimineață, s-a aglomerat autobuzul de nu mai aveau loc navetiștii. Eu urcasem cu vreo două stații mai inainte și găsisem loc. La un moment dat, cineva m-a mângâiat pe păr. Am întors ușor capul, să văd cine e și despre ce e vorba.

El mi-a zâmbit și atât. Când am coborât din mașină, m-a luat de mână și m-a întrebat dacă vreau să fiu soția lui. Fără să stau pe gânduri am spus „Da”! Am plecat cu el, fără să-l întreb unde mă duce. Apoi am făcut nuntă, am făcut copii frumoși și sănătoși… Avem pace în suflete. Avem casa noastră și ne înțelegem de minune!

Mângâierea de pe păr, de atunci, o simt și acum! Așa ne-a fost soarta, să fim împreună! Pe el mi l-a dat Dumnezeu să-mi fie sufletul împăcat. El e sufletul meu pereche!” Salvarea sufletelor se face de către Dumnezeu, fie tam-nisam, fie prin oameni!

„În suflet există dorință de viață!” De fapt, sufletul este viață veșnică, fiindcă el nu moare niciodată. Viața fiecărui om este un concurs de evenimente, atât ca valoare cât și ca dimensiune. Sufletul nu se îmbolnăvește. Doar starea și-o schimbă, în raport de cum funcționează trupul. Fiindcă trupul este muritor, iar sufletul este veșnic. Sufletul cântă!

Vibrațiile la care poate să ajungă cântecul sufletului sunt nemăsurabile de către om și neauzibile de către un alt individ. Sufletul are tainele lui, pe care fără voia sa nu le poate afla nimeni. „Doar Dumnezeu le știe deja”.

„El este Atoateștiutorul și Atoatefăcătorul!” „Păcatele și bucuriile sufletului nu le poate cunoaște decât Creatorul Suprem”. Fiindcă doar El poate vedea totul, atât din cer cât și de pe pământ. Tot Dumnezeu poate ierta greșelile omului, fiindcă rădăcinile unei ființe umane si tainele lui sunt înfipte adânc în pământ și în timp. Iar toate acestea, doar în stăpânirea Tatălui Ceresc se află.

Sufletul fiind parte nematerială și veșnică, poate zbura oriunde și oricât. Sufletul colaborează cu creierul și cu inima omului, cât acestea se află în funcțiune, în trup. Focul din suflet este influențat de mediul în care trăiește individul.

Mediul este unul din factorii care au influențat instalarea păcii în suflet! Se pare că oamenii de azi, au mai fost pe aici cândva. In perioade de mulți ani, pe pământ au viețuit mulți oameni. Sufletul își păstrează memoria. Omul este cea mai dragă ființă a Lui Dumnezeu. El se poate bucura cu aceeași intensitate de zâmbetul unui copil sau de răsăritul soarelui pe cer. Chiar dacă dimensiunile elementelor și importața lor sunt diferite, omul poate discerne asemănarea și deosebirea. De nenumărate ori, complexitatea întâmplărilor trăite, duce la confuzia dintre sentimente. Cea mai înălțătoare trăire a omului este fericirea.

Ea poate fi confundată adesea cu bucuria. FERICIREA este trăirea doar a sufletului, prin puterea lui de a se desprinde de trup, adică de suportul material, (nu e vorba despre moarte), ci despre trăirea unei clipe a cărei dimensiune nu poate fi măsurată de mintea omenească. Este cea mai înălțătoare trăire a omului și se petrece mai presus de fire, în momentul în care sufletul intră în comuniune cu Dumnezeu și primește Lumină din Lumina Lumii. Dorința împlinită mulțumește sufletul!

Se petrece în momentele când rugăciunea este foarte puternică și iubirea de Dumnezeu este atât de mare încât nu cunoaște margini! Atunci sufletul se dezbracă de trup și urcă spre cer. Se ridică plutind, intră în comuniune cu Creatorul Suprem și primește Lumină din Lumina Lumii.

Apoi coboară, și împreună cu trupul își continuă viața, pacea și fericirea!

Dă-mi, Doamne, mântuire, de câte ori tresalt,
Să-mi înconjor mijlocul cu Firul de Lumină,
Să urc în crucea nopții pe muntele înalt,
Unde te-așezi adesea, cu sfinții la hodină!

Ioana Stuparu