Panait Cerna – suflet nobil, însetat de cunoaştere

25.09.1881 – 26.03.1913

Panait Cerna (nume real Panait Stanciov) s-a născut pe 25. IX. 1881, în satul Cerna din județul Tulcea, dintr-o mamă româncă (Tașcu Maria, fiica lui Vasile Tașcu și a Mitei) și un tată de origine bulgară (Panait Stanciov/Stanciof), de profesie învățător, pe care poetul nu l-a cunoscut, de la care a primit darul spre studiu, spre cunoaștere, care l-a însoțit pe tot parcursul vieții. Tatăl care l-a crescut este Naum Costea, cu care mama poetului s-a căsătorit în 1882.

A urmat școala primară din satul natal. În 1893 este înscris la Liceul N. Bălcescu din Brăila. În 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din București. După terminarea facultății (1906), poetul își schimbă numele, la îndemnul lui Titu Maiorescu, din P. Stanciov în P. Cerna. Va pleca la studii în Germania, în 1907. A terminat lucrarea de doctorat în 1912 și, în februarie 1913, își ia doctoratul.

Poetul moare la scurt timp, pe 26.III.1913, la Leipzig. Volumul de debut a apărut în anul 1910, Poezii, volum ce s-a bucurat de succes (a avut 9 ediții până în 1945). George Călinescu, în Istoria literaturii române afirma: Junimiştii şi mulţi după ei au văzut în P. Cerna nu mai puţin decât un poet mare şi manualele şcolare ce nu amintesc de Al. Macedonski, D. Anghel şi atâţia alţi valoroşi poeţi români îl trec printre clasici.

Panait Cerna este poetul care a stârnit opinii diverse privind valoarea creaţiei sale, fiind foarte apreciat de către unii critici literari sau oameni de cultură (Titu Maiorescu, N. Iorga, M. Dragomirescu etc.) sau contestat şi considerat un epigon al lui Eminescu. După moartea poetului, survenită la puţin timp după obţinerea titlului de doctor, la 32 de ani, când ar fi avut noi porţi deschise în literatură, creaţia sa a fost reanalizată şi din această perspectivă, aceea a faptului că, tânăr fiind, ar fi avut şansa de a continua să scrie, de a-şi găsi drumul cu mai multă fermitate şi originalitate, de a se impune într-o manieră personală care să pună în lumină talentul său incontestabil şi valenţele sale inovatoare în plan literar.

În acest sens, Valeriu Râpeanu, în Prefaţa volumului Floare şi genune din 1968, Bucureşti, Editura pentru literatură, p. V nota: Panait Cerna este deopotrivă un poet şi un caz al literaturii noastre. A avut zelatori pătimaşi şi detractori nemiloşi, a fost privit ca un poet de viitor chemat să continue lirica filozofică a lui Eminescu, a stârnit compătimire prin destinu-i nefericit. Moartea neaşteptată şi fulgerătoare a îndurerat pe contemporani, chiar şi pe cei ce până atunci îl priviseră fără simpatie sau cu indiferenţă. Același V. Râpeanu adăuga: Fizionomia lui spirituală descinde din aceea a poeţilor romantici germani, în special Goethe, într-o oarecare măsură Heine şi din romanticii englezi, mai ales Byron şi Shelly, pentru care a nutrit simpatii.

Întreaga sa lirică este străbătută de motivul romantic al înălţării prin dragoste privită ca supremul element purificator. Cerna este un poet al iubirii. (op. cit., pp. XIX – XX): Trist, încărcat de plâns, ca norul,/ Jeleşteacum în mine dorul;/ Dar toate lacrimile mele/ De s-ar schimba-n eterne stele,/ Tot n-aş putea răscumpăra/ O clipă din durerea ta.// … Au cine-au spus că depărtarea/ E soră dreaptă cu uitarea?/ Nici despărţirea, nici mormântul,/ Nici Cel ce ţine-n mâni pământul/ Nu pot să puie-mpotrivire/ Acolo unde e iubire…/ (Dor). Poemul Floare şi genune, construit sub forma unui monolog liric adresat, evidenţiază o tematică diversă, de la cea a iubirii: Alături de genuni răsai, o, floare,/ Şi pari a fericirilor icoană…/ Ce mână te-a sădit, încrezătoare,/ Pe margini de prăpastie duşmană?// O, floarea mea! Cu tremur şi uimire/ Salut avântul tău spre fericire./ De unde l-ai desprins, din ce lumină,/ Surâsul dulce, plutitor în vânt?/ Cum ai putut rămâne tu senină,/ Nesocotind prăpastia vecină,/ Ce pentru muritori ar fi mormânt?/, la o meditaţíe asupra existenţei: Noi preamărim umana-nţelepciune –/ Şi care-i este rodul?… Făurim/ Atâtea umbre şi-ntrebări nebune,/ Prin care-a vieţii taină o mărim:/ Ce-i moartea? Pentru ce împărăţeşte?/ Ce ne aşteaptă mâne? mai târziu?/ Ce-i taina care pururi izvorăşte/ De dincolo de leagăn şi sicriu?//.

Două au fost coordonatele esențiale ale existenței sale, una fiind cea legată de pasiunea de a studia, de a-și canaliza energiile către cunoaștere, iar cea de-a doua fiind latura sa religioasă, dominată de smerenie, de prețuirea lucrurilor sfinte, în creația sa existând și această tematică, atât de bine pusă în lumină în poezia Isus, text care impresionează prin dramatismul ideilor, prin perceperea lui Isus ca fiind legat de ființa omenească prin iubire, prin jertfă și prin iertare:

Dar tu ai sângerat pe negre căi,/ Supt umilinți ce nu le știe cerul;/ Tu ai gemut când te pătrunse fierul,/ De-au tremurat și ucigașii tăi.// Un om, un om, prin patimile tale!/ Și totuși cât de sus, lumina mea,/ Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta!/ De mila ta, la glasul tău de jale,// Să se deștepte morți de mii de vremi/ Ș-adâncul lumii să te înfioare,/ Iar Tu – să ai privirea iertătoare,/ Un om să fii – și tot să nu blestemi!…//Cum au putut să stee laolaltă/ Atâta chin ș-atâta bunătate?/ Se rătăcește mintea și nu poate/ Să te urmeze-n lumea ta înaltă…//Al nostru ești: al celor slabi și goi –/ Pământ ți-e trupul și-n pământ s-ascunde,/ Dar umbra ta rămase printre noi/ Și inima-mi te simte orișiunde:// Putut-a oare sufletu-ți să fugă/ La cei senini și fericiți din cer,/ Când jos, prin murmure de chin și rugă,/ Atâtea brațe tremură și-l cer?// Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane/ Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,/ Cât te-a legat de-acest pământ nedemn/ Nemărginirea rănilor umane.// Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni/ Și ochii toți de plâns n-or fi deșerți,/ Atât de mult Tu, cel născut din oameni,/ Va trebui să mângâi și să ierți;// Atât de mult vei auzi jelire/ Și rana ta va sângera mereu – / Îmblânzitor de oameni prin iubire,/ Tu ți-ai ales destinul cel mai greu!// …Dar când vei smulgentreaga omenire/ Din somnul lung al greului răbdat,/ Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,/ Atunce Tu zâmbivei împăcat;// Atunce numai îngerul hodinii/ Va coborî subt ochiu-ți înțelept:/ Îți va culege de pe frunte spinii/ Și- ți va închide rănile din piept.//.

Tematica religioasă se regăsește și în poemul Cel ce vine (foto 1, manuscris aflat la MNLR București). Dintre celelalte teme abordate de poet, se remarcă și tema naturii, în versuri precum: În apus e luptă- ncinsă/ Între noapte și lumină…/ Ziua-ngenunchează- nvinsă –/ Codrul, apele suspină…// Numai taine pe tot locul,/ Noaptea-neacă toată valea…/ Vino! Sub salcâmi, norocul/ Stă să ne ație calea…// (Noapte de vară), tema naturii fiind legată adesea de cea a iubirii, a aspirației spre cuplul care poate găsi fericirea și dorita împlinire: O, noapte albă, soră cu iubirea,/ Atât de fericită și bogată,/ Ai strălucit și pentru mineodată,/ Când ochii mei îți răsfrângeau zâmbirea./ Și valurile lumii, amândoi,/ Le despicam, neștiutori de ele – / De-ar fi venit chiar noaptea de apoi,/ Tot n-ar fi șters surâsul vieții mele.// (Chemare…). O altă temă abordată de P. Cerna este cea socială (O, zee! Cei puternici ne pun în jug de prunci,/ Și anii trec zadarnic,/ Căci nu-i a noastră casa pe care o zidim;/ Pământul, pe care am plâns și suferim,/ Pe noi ne-ngroapă numai; iar pentru ei e darnic, fiind invocată pacea: Iar, când vom vindeca străvechea rană,/ Când visurile fi-vor întrupate,/ Iar nedreptăți de veacuri – răzbunate;/ Noi cei dintâi din lumea pământeană/ Cu flori te-om aștepta,/ Cu doine vom chema cereasca mană:/ O, zee! Vie-mpărăția ta,/ Să ne păzești a neamului icoană…//(Către pace). Poezia patriotică a lui Cerna impresionează prin admirația față de neam, de țară, de plaiurile pline de frumusețe și belșug: …Cine trece pe poteca dintre moarte și viață?/

E un neam, ce-avu pe vremuri, o slăvită dimineață./ Neam al meu! A morții cruce tu o duci de voie bună:/ Printre neamurile mândre ai avut și tu cunună,/ Dar ai risipit-o singur, împărțind-o tuturora,/ Cum împarte raze cerul, când se-arată aurora…// Mândre-s plaiurile tale, țară mândră între toate!/ Și frumos se-ndoaie cerul peste văi și peste sate;/ Dar, oricât sclipesc pe tine plaiuri, cer, întreaga fire,/ Tristă ești și neferice, căci la noi nu e iubire…/ (Poporul). Este de remarcat faptul că Cerna a scris și câteva sonete, în care este prezentă, de asemenea, tema iubirii: Tu dintr-un muritor creezi un zeu;// Că-n lumea noastră plină de jelire/ A izvorât un strop de fericire,/ Din inima ce-am deșteptat-o eu…// (Sonete).

Cuvinte evocatoare despre P. Cerrna au fost strânse în lucrarea apărută în 2022, la Editura Pim din Iași, coordonată de dr. Ligia Dima și prof. Mihai Marinache, Panait Cerna printre contemporani – 141 de ani de la nașterea poetului (1881-2022). Astfel, la p. 16, Octav Botez nota: Și îl revăd parcă, mic de statură, brun, cu ochii albaștri, scânteietori de inteligență, cu o șuviță răsfirată pe fruntea largă și obrajii adesea îmbujorați, stigmat al ftiziei, de care plămânii lui fuseseră atinși în anii grei de lipsă și mizerie ai studenției. Deși timid și fără ceea ce numim darul elocvenței, era plăcut, vioi și spiritual în discuție. Plin de încredere în forțele proprii și în destinul său, părea în același timp stăpânit de o puternică și febrilă sete de viață. La p. 34, I. Cosma nota: Nu voi uita niciodată cum citea Cerna o poezie. Când îi plăcea, toată ființa lui se zguduia, ochii i se înflăcărau și glasul îi tremura de emoțiune. Toată simțirea autorului retrăia în sufletul său, ca și când ar fi fost ceva smuls din propria sa viață.

Îmi făcea impresia unui preot cucernic ce-și rostește smerit rugăciunea către Dumnezeul lui. La p. 37, Nicolae Iorga nota despre Cerna: Privea cu ochii lui de viorea, umezi ca de rouă, prin cari trecea un aur ca al razelor, privea uimit la zbuciumul oamenilor, și în pardesiul subțire care-i acoperea pieptul atins, se primbla ca într-o nebiruită zale de arhanghel.

Era așa de nou în viață, adecă în durere, încât, cum nu credea în răutate, în minciună, nu putea să creadă în boală. La p. 39, dr. I. Iacobovici îl portretizează astfel: L-am cunoscut în mijlocul prietenilor mei de la Litere. Prietenia odată legată, nu se mai putea desface. Panait Cerna era atât de bun, atât de blajin. (…) Deși conștient de puterea geniului său, el nu exagera. I se părea ceva firesc și nu de puține ori se simțea oarecum jignit când cei din jurul lui îi arătau prin vreun semn stima și recunoștința lor. Sărac, suporta greutățile vieții cu un surâs filozofic.

La p. 75, I. Al. Rădulescu-Pogoneanu prezintă, în cuvinte duioase, sufletul lui P. Cerna: Sufletul lui plutea la cele mai înalte înălțimi ale omenirii. Era mare și ca om, nu numai ca scriitor. Rar suflet așa de bogat și așa de curat, plin de atâta iubire și bunătate, de atâta grație și distincție, de atâta avânt și de-o așa de largă și dumnezeiască putere de creație, – rar altul care să trăiască așa de exclusiv ca el în lumea ideilor și pentru ideal. Sufletul lui nu cunoștea niciunul din sentimentele ce micșorează pe om: nici ură, nici invidie, nici dispreț, nici deșertăciune, nici calcule personale. Din ființa lui radia asupra tuturor numai prietenie, duioșie, mângâiere și entuziasm.

Era pentru toți un frate scump. Viața tuturor se însenina la apropierea lui. Corespondența lui Panait Cerna a fost una bogată. Scrisorile poetului adresate familiei, prietenilor și personalităților vremii sunt relevante pentru firea sa, pentru aspirațiile sale, pentru temerile și bucuriile sale. Poetul scria des acasă și primea, la rându-i, scrisori din partea familiei. Multe astfel de scrisori sunt reproduse în lucrarea deja citată, Panait Cerna printre contemporani. Astfel, în scrisoarea datată 31 oct. 1912, sora Vasilica îi scria:

Scumpul nostru frate, Am primt ilustrata și banii și vă mulțumim foarte mult. Mama se bucură că-i trimiți scrisoare des. Când vede scrisoarea parcă te îmbrățișează pe dumneata. Scrisorile dumitale le citim de mii de ori. Mama și tata te sărută de mii de ori. Te sărutăm toți. Simion Mehedinți i se adresa cu formula Iubite Domnule Cerna, Caragiale: Iubite Cerna, Paul Zarifopol: Stimate domnule Cerna, V. Goldiș: Iubite domnule Cerna. O frumoasă scrisoare, datată 20 mai 1912, i-a trimis Barbu Delavrancea: De mult urmăresc activitatea d-tale de poet. Crez că ești un <<mare poet>>. Ești adânc, ești clar, ești sincer, ești emoționant.

Ești, desigur, un mare poet. Într-o scrisoare datată 17. II. 1913 (foto 2), Cerna i se adresa lui I. A. Rădulescu-Pogoneanu pe un ton foarte apropiat, folosind formula de adresare: Dragul meu, numindu-l frate. În scrisoare, Cerna afirma faptul că nu se va mai despărți de poezie: Un lucru: de acum sunt al poesiei și nu mă mai despart de ea pentru nimic în lume.

În ea stă puterea mea, vieața mea și rostul meu pe lume. Proiectată în absolut, această dorință a unui tânăr poet este poate însuși semnul că ei, poeziei, îi aparține întregul său spirit creator, dincolo de vremelnicia vieții, din care poetul a adunat, neabătut, crâmpeie de vis pentru veșnicie: …O, steaua mea, alungă norii,/ Să-ți sorb clipirile senine,/ Să trec prin furia vâltorii,/ Cu ochii țintă către tine!// (Ideal).

Prof. Monica Gherghel Răduț