Părintele duhovnicesc

Din seria Anul omagial al centenarului Patriarhiei Române și comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea

La sfârşitul lunii iulie anul 2025 se vor împlini 18 ani de la mutarea la veşnicele lăcaşuri a Părintelui Patriarh Teoctist şi 14 ani de la înveşnicirea Părintelui Arhimandrit Arsenie Papacioc. În luna august se vor împlini 22 ani de la trecerea în lumea drepţilor, a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. La sfârşitul lunii septembrie 2025 vom comemora 35 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Paisie Olaru – Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria.

În luna octombrie, în ziua a cincea, se vor împlini 32 de ani de la mutarea în cereştile şi veşnicele lăcaşuri a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae – Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Teologul. În luna noiembrie vom comemora 19 ani de la trecerea în lumea cealaltă a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, 16 ani de la înveşnicirea Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian şi 18 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a Părintelui Arhimandrit Ioanichie Bălan, iar la data de 2 decembrie vom comemora 27 ani de la naşterea în Ceruri a Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa – Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria!

Şi aşa, cugetând la toate aceste evenimente şi personalităţi sfinte, duhovniceşti ori teologice, mă gândeam la importanţa covârşitoare a Părintelui duhovnicesc în viaţa creştinului, dornic de mântuire şi îndumnezeire! Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, credinciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani – 9,10,11).

Este de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile, duhovnicii fiind pentru toţi oamenii – care doresc să se întoarcă şi la cunoştinţa adevărului să vină. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa, Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleiaşi făgăduinţe”.

Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii şi al Duhovnicului, marele mister: ei împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie. Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este organizat după concepţia paulină, consemnată Epistola către Efeseni. Biserica şi Hristos sunt o unitate indisolubilă.

Istoria misiunii şi a vieţii duhovniceşti se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu, cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii şi a spiritualităţii autentice nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.

Aşadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanţă în misiunea pastorală a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfânt de purificare şi întărire sufletească şi o adevărată artă de conducere pe calea mântuirii, realizată prin persoane de vocaţie, anume instituite. De aceea, ea poate fi considerată ca o adevărată „instituţie”, atât prin valoarea şi importanţa sa, cât şi prin permanenta ei necesitate. Ca atare, „pentru Sfinţii Părinţi, duhovnicul este „omul duhului”, căruia i s-a încredinţat „toată puterea cerească”, este omul „ce nu mai vieţuieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu şi e face fiu al lui Dumnezeu şi a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”.

Printre altele şi, dincolo de „paternitatea sa spirituală” ce are două sensuri: – acela de „părinte” şi acela de „bătrân – avvă”, care avea ucenici, responsabilităţile părintelui duhovnicesc sunt: acceptarea şi asumarea delicatei meniri de părinte spiritual, rugăciunea continuă pentru fiii săi duhovniceşti, iubirea dezinteresată a acestora şi purtarea sarcinilor acestora, în duhul iubirii lui Iisus Hristos.

Referindu-ne la comparaţia cu preoţii Legii vechi, observăm că preoţia levitică putea constata curăţia de lepră (boală trupească), în timp ce preoţii creştini pot vindeca prin Taina Sfântului Maslu atât trupeşte cât şi sufleteşte, ceea ce este cu mult mai presus. Şi din acest motiv preoţii sunt numiţi de către creştini „părinte”, fiind părinţi duhovniceşti, cu valoare mult mai mare decât părinţii trupeşti (cap. 15).

De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui să se ridice la înălţimea Sfântului Apostol Pavel, ce prefera să fie anatematizat odată cu cei întru Hristos fraţi ai săi (cap. 15). Urmează, în continuare, avertismente puternice faţă de pericolele duhovniceşti care-l pot paşte pe preot. În primul rând slava deşartă, disimulată adesea sub forma modestiei exterioare, totodată lipsind smerenia interioară (cap. 17). Cu toate că femeile au fost excluse de la oficiul preoţiei harice şi chiar de la predica în biserică, ele compensează uneori prin ceea ce numim astăzi „trafic de influenţă”. Astfel se ajunge la proverbul care spune că: „supuşii îl conduc pe regele lor!” Sfântul Ioan continuă prin a arăta virtuţile duhovniceşti ce trebuie să împodobească pe slujitorii altarelor.

Prima se enunţă printr-o afirmaţie negativă, din punct de vedere gramatical, dar pozitivă logic şi apofatică, din punct de vedere teologic: „a nu dori această cinste!” (cap. 18). Drept armă folositoare şi temelie de granit în această luptă ne stă Sfânta Scriptură. „Toată scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este folositoare pentru învăţătura adevărului, pentru combaterea erorii, pentru îndreptarea abaterilor şi pentru formarea omului după dreptate ca el să se apropie de Dumnezeu şi să fie desăvârşit” – a zis Sfântul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a rămas îndemnul dat preoţilor din Efes: „Vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat nici ziua nici noaptea de a învăţa pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preoţilor li se cere atât puritatea vieţii cât şi puritatea credinţei (cap. 24, p. 153).

O atenţie deosebită trebuie acordată mai ales pentru faptul că vin mulţi în biserică pentru a urmări talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai puţin preocupaţi de valoarea soteriologică, mântuitoare a învăţăturii (cap. 25, p. 156). Aşadar predicatorul trebuie să contracteze această pornire defectuoasă necăutând a dobândi un succes „de galerie” şi slavă deşartă (cap. 26, p. 157). Este necesar a se îmbina aceste două calităţi ce nu sunt tocmai consonante: modestia şi talentul, precum şi o altă pereche antinomică: indulgenţa şi severitatea.

Echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi ineficienta aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174). Păstorul duhovnicesc se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178).

După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177).

Pentru a parcurge şi dezbate, în continuare, subiectul acestui material, vom ajunge în partea finală tot cu un sfânt capadocian, cu alte cuvinte, vom încheia acest material cu câteva consideraţii ale Sfântului Vasile Cel Mare, privitor la această importantă temă, căci Chipul luminos al Sfântului Vasile cel Mare ocupă un loc strălucitor între personalităţile aparte ale trupului duhovnicesc a Bisericii ecumenice. Iar Pastorala Sfântului Vasile are un caracter hristocentric.

Ori această Pastorală nu este nimic mai mult decât exprimarea desăvârşirii vieţii în Iisus Hristos. De aceea ea se însoţeşte de exprimările cele mai înalte ale dogmei hristologice, soteriologice şi nu în ultimul rând eshatologice. Pastorala din Biserica veche avea ca misiune principală îndrumarea credincioşilor de către preotul – păstor spre desăvârşirea lor duhovnicească, prin urmarea lui Iisus Hristos, şi potrivit exemplului viu al preotului-păstor, şi salvării în Iisus Hristos1. Pentru el îndrumarea credinciosului de către preotul-păstor spre imitarea lui Iisus Hristos reprezintă scopul ultim al pastoralei. Ca să împlinească acest ideal, Sfântul Vasile cel Mare uneşte în mod indisolubil învăţătura lui pastorală cu adevărurile dogmatice fundamentale, prin puterea cărora se săvârşeşte în sufletul credinciosului „creşterea” lui Iisus Hristos.

Dezvoltarea învăţăturii lui pastorale, în special în scrierile sale ascetice, se îndreaptă mai ales spre vieţuirea monahală, în timp ce ştiinţa pastorală are drept obiectiv îndrumarea credincioşilor ce trăiesc în lume. Cu toate acestea, această pastorală are o importanţă aparte şi pentru ştiinţa pastorală în general, deoarece ea învaţă sensul moralei celor care se nevoiesc, creştinii în lume şi cei care şi-au dedicat viaţa lor ascezei creştine pentru desăvârşirea duhovnicească în Iisus Hristos. Toţi credincioşii, laici şi monahi, se raportează la una şi aceeaşi semnificaţie a legii evanghelice. În consecinţă, principiile pastorale temeinice ale Sfântului Vasile au o importanţă aparte pentru practica canonică a comunităţilor creştine, atât credincioşilor din lume, cât şi particularităţii aparte a etosului monahal, care oferă un caracter particular pastoralei vieţii chinoviale. Omul păcătos, după Sfântul Vasile, este bolnav din punct de vedere moral.

El descrie păcatul ca boală fiind o sufletească, pe păcătos ca bolnav sufleteşte, iar purificarea sufletului de păcat, ca terapie sau tămăduire. În epilogul lucrărilor sale de Morală Sfântul Vasile descrie însuşirile bunului creştin, care sunt: credinţa în Dumnezeu, curăţenia morală, iubirea aproapelui, pomenirea continuă a lui Iisus Hristos şi trezvia duhovnicească continuă.

Scopul nevoinţei şi strădaniilor omului este introducerea lui în viaţa Dumnezeului-om, deoarece pentru dobândirea vieţii desăvârşite este necesar urmarea lui Iisus Hristos, atât din punct de vedere al exemplului, cât şi din perspectiva pătimirii lui. Viaţa noastră trebuie să fie în Iisus Hristos, ceea ce înseamnă că învăţătura noastră trebuie să fie despre Domnul nostru Iisus Hristos, gândirea noastră să-l pomenească pe El, fiecare faptă a noastră să depindă de poruncile Lui, şi sufletul nostru să se modeleze după El pentru că idealurile vieţii duhovniceşti sunt asemănarea cu Dumnezeu, şi calea spre aceasta este formarea sufletului după Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „imitarea lui Hristos după măsura Întrupării”, spune Sfântul Vasile, la toate acestea contribuţia şi aportul duhovnicului fiind esenţială şi determinantă.

Cununa virtuţilor, care după marele Ierarh trebuie să caracterizeze personalitatea păstorului duhovnicesc, este iubirea desăvârşită înspre Dumnezeu. Această iubire constituie cea mai puternică forţă de reînnoire a personalităţii omului şi numai dacă se inspiră din ea, păstorul poate realiza în măsură desăvârşită împlinirea misiunii lui. Această iubire trebuie să o exprime prin toată existenţa sa şi prin lucrările sale.

Sfântul Vasile subliniază în special darul blândeţii şi a lipsei de răutate. Blândeţea şi smerenia sunt legate indestructibil în persoana Domnului, care a spus: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”. În consecinţă, pe păstori trebuie să-i caracterizeze „modul aşezat şi inima smerită”, ca să-l imite în acest fel pe Domnul în toate, în timp ce pentru bolnavii sufleteşti această virtute este foarte însemnată, de vreme ce contribuie la împlinirea eficientă a educaţiei lor terapeutice. Sfântul Vasile cel Mare, cunoscător profund al înţelepciunii antice, nu exclude în întregime folosirea ei de către păstorii bisericeşti, când aceasta se impune de condiţiile exterioare.

Aminteşte, de asemenea, că în lupta lui împotriva ereticilor epocii lui a folosit chiar el însuşi înţelepciunea antică, întotdeauna însă în acord cu duhul Sfintei Scripturi, recurgând şi la exemplul Sfântului Apostol Pavel2. Păstorul duhovnicesc ce se adresează credincioşilor, care tânjesc după mântuirea lui Iisus Hristos şi urmăresc în mod exclusiv numai desăvârşirea lor în Iisus Hristos, îşi reglementează grija sa duhovnicească, exclusiv pe temeiul Sfintei Scripturi. În acest fel Sfântul Ierarh Vasile cel Mare are conştiinţa profundă că lucrarea de vindecare şi izbăvire a sufletelor este lucrarea prin excelenţă a persoanelor Sfintei Treimi. Principiul pastoral de o importanţă fundamentală al Marelui Vasile este cel al vindecărilor bolilor sufleteşti şi a obiceiurilor rele, cât şi problema relaţiilor de libertate a voinţei umane cu harul dumnezeiesc, problemă ce este indestructibil legată de terapia acestor boli şi obişnuinţe.

Concret, voinţa umană şi harul dumnezeiesc constituie doi factori de bază pentru eliberarea şi terapia celui care suferă de păcat şi de rezultatele lui, în timp ce-şi întemeiază această opinie pe fragmente din Scriptură (In 3, 27, Cor,4,7, Efes. 2, 8). Prin înnoirea în Iisus Hristos credinciosul dobândeşte deplinătatea libertăţii, după ce predica creştină în esenţa ei este predica libertăţii harului ce vizează eliberarea de robia păcatului. Păzirea minţii sau a inimii este indispensabilă pentru confruntarea cu păcatul, pentru că, prin aceasta, menţinem pomenirea lui Dumnezeu în noi. Sfântul Vasile cel Mare ne sfătuieşte „să păzim cu mare atenţie inima noastră, ca să nu pierdem niciodată grija lui Dumnezeu ori ca să nu infectăm cu imaginaţii nefolositoare memoria lucrărilor Lui demne de admirat, ci să aducem pretutindeni sensul dumnezeiesc, întipărit în sufletele noastre ca o pecete de neşters, printr-o pomenire permanentă şi curată”.

Cel liber în Iisus Hristos participă la atotputernicia Mântuitorului Iisus Hristos, în timp ce consolidarea acestui adevăr de către păstor, turmei sale reprezintă succesul unei valori de nepreţuit pentru împlinirea scopului preocupării pastorale, adică izbăvirea păstoriţilor în Iisus Hristos. Sufletul omenesc îmbolnăvit de păcat prezintă o problemă duhovnicească a cărei rezolvare se găseşte dincolo de puterile umane, în voinţa şi atotputernicia dumnezeiască. De aceea, boala sufletească ce a provenit din păcat şi din simţul responsabilităţii şi a vinei, numai Însuşi Dumnezeu o îndreaptă, o vindecă. Astfel, în cazul de faţă se descoperă realmente marea misiune a păstorului creştin, ce reprezintă autoritatea dumnezeiască supremă, care este imposibil să fie înlocuită de orice altă autoritate în lume.

Mijlocul terapeutic de o valoare nepreţuită este în cazul de faţă sfânta taină a mărturisirii, prin care „iertarea are loc prin sângele lui Iisus Hristos”. Se constată că principiile şi metodele pastoralei Sfântului Vasile au o mare însemnătate pentru împlinirea metodică a misiunii sfinte a duhovnicilor. Trebuie, dar, să accentueze faptul că păstorirea sufletelor nu este posibilă şi nu nici nu se permite să fie limitată la un cod care va prevedea şi va reglementa cu detalii toate cazurile bolilor sufleteşti.

În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică”.

Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii! Păstorul, de asemenea, trebuie să folosească îndeosebi arma rugăciunii, care-l ajută să unească neputinţa şi nedesăvârşirea lui cu atotputernicia lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare recomandă încă şi consacrarea la anumite perioade de timp a unui sinaxă al duhovnicilor, urmând să schimbe opinii asupra modului de confruntare a cazurilor complicate şi dificile a bolilor sufleteşti.

În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică.

„Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”

Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!

Dr. Stelian Gomboş