Patimile conștiinței

Prin natura creației, toți oamenii trebuie să aibă conștiință. De acolo pleacă diversele situații în viața omului. Ea are legătură în special cu mintea, cu creierul, cu gândul, cu inima și starea sufletească. Cu toate că este un element abstract, totuși poate deteriora trupul. Despre o persoană se poate spune: „e conștiincioasă” sau „are conștiința încărcată” sau „își calcă pe conștiință” sau pur și simplu: „nu are conștiință”. Când se spune despre un om că are conștiința curată, înseamnă că acela are tot timpul un comportament corect față de semeni.

Pentru a trăi o viață liniștită, omul ar trebui să fie drept și iubitor față de tot ce-l înconjoară. Există și oameni cărora le lipsește conștiința. Aceia, însă, nu suferă în niciun fel din această cauză. Deoarece n-au avut-o niciodată și nu înțeleg despre ce este vorba. Preocupările omului au fost multiple, chiar din momentul creației sale. În primul rând, prin porunca primită de la Tatăl Ceresc, atunci când i-a dat în stăpânire toată planeta Pământ, cu specificație amănunțită pentru tot ce cuprinde ea, văzute și nevăzute: să le poarte de grijă cu cea mai mare responsabilitate. Și totuși, dintre preocupările primordiale ale omului, una care s-a remarcat și a continuat, a fost schimbarea, înnoirea. Experimentarea mai multor moduri de viață. Aceasta chiar și imaginar, întrucât puterea creierului de a gândi nu cunoaște limite.

Normal este ca înaintea faptei să fie ideea, gândirea, socoteala minții. Chiar definiția dată conștiinței spune astfel: „este forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realității, proprie numai oamenilor, produs al activității creierului”. Adevărul este că gândirea e una, fapta e alta! De la gândire la faptă, e drum lung și greu. Needucația, neatenția sau lăcomia sunt cusururi des întâlnite în existența umană. De aceea și posibilitatea individului de a face greșeli, de a cădea în păcat, de a fi prins în ghearele nesăbuinței. Toate acestea îl pândesc la orice pas și îl înlănțuie.

Chiar și în locurile unde curge „lapte și miere”, ademenirea către nesăbuință nu numai că nu lipsește, dar poate fi și mai aprigă. Să cazi e ușor, dar mai greu e să te ridici! De obicei, la realizarea unui obiectiv mare și important, trebuie să contribuie mai mulți indivizi. Vizând valoarea și pregătirea fiecăruia în domeniile cerute. Să existe colaborare certă. Să-și pună cu toții mințile la contribuție. Iar ca să se ajungă la obiectivul dorit, este necesar ca toți contributorii să lucreze conștiincios, fiecare după calificarea și priceperea sa.

În încrâncenarea lui, omul este tentat să facă mai mult de cât îl duce puterea. Fie fizic, fie intelectual, folosind mintea până la extrem. Făcând nopți albe, neglijându-și somnul și odihna. De aici se observă că menirea conștiinței poate devia de pe traiectoria corectă, că ea poate deveni incorectă și periculoasă. Nu doar obositoare, ci îngrijorătoare. Din Vechiul Testament, Ieșirea, A doua carte a lui Moise, Cap 18, versetele: 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, din discuția lui Moise cu socrul său, vom afla : „Moise a zis către socrul său: „Poporul vine la mine să ceară judecată de la Dumnezeu”. „Când se ivesc între ei neînțelegeri, vin la mine și-i judec pe fiecare și-i învăț poruncile Lui Dumnezeu și legile Lui”. „Iar socrul lui Moise a zis către acesta: „Ceea ce faci, nu faci bine”.

„Căci te vei prăpădi și tu și poporul acesta, care este cu tine. E grea pentru tine sarcina aceasta și nu o vei putea împlini singur”. „Fii tu pentru popor mijlocitor înaintea lui Dumnezeu și înfățișează la Dumnezeu nevoile lui”. „Învață-i poruncile și legile Lui; arată-le calea Lui, pe care trebuie să meargă, și faptele ce trebuie să facă”. „Iar mai departe alege-ți din tot poporul oameni drepți și cu frica lui Dumnezeu; oameni drepți care urăsc lăcomia, și-i pune căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci, căpetenii peste zeci”. „Aceștia să judece poporul în toată vremea: pricinile grele să le aducă la tine, iar pe cele mici să le judece ei toate. Ușurează-ți povara și ei să o poarte împreună cu tine!” „De vei face lucrul acesta și te va întări și Dumnezeu cu porunci, vei putea să faci față, și tot poporul acesta va ajunge cu pace la locul său”.

***

Este într-adevăr foarte problematic să se ajungă întrun punct în care nimeni nu mai are puterea de a lua o decizie; când toți se cred stăpâni, toți dau comandă, dar adevăratul conducător lipsește. Când fiecare vede cusururile fiecăruia, dar nimeni nu e în stare să spună cine e vinovatul într-o situație dată. Când toată lumea vorbește, dar nimeni nu mai aude. Când conștiințele oamenilor zboară dezordonat, sărind de pe un plan pe altul, fără să se obțină vreun rezultat. Când conștiințele sunt speriate, amenințate și subjugate pentru ce au făcut greșit, (dacă au făcut cu adevărat ceva greșit), dar mai ales îngrijorate de ce va veni și mai grav: „judecata de apoi”. Când se cere socoteală, dar nimeni nu vrea să-și recunoască greșeala. Adesea din cauza mândriei. Sau a nesimțirii. A nemerniciei. Aceasta înseamnă „lipsă de conștiință”. Cei care ajung la nivelul cel mai înalt al unei nații, trebuie să aibă conștiința curată, să-și iubească viețile lor, dar și ale celor mulți și feluriți în simțuri și comportamente, să știe cum să se adreseze, să știe că „bunăstarea țării” e totuna cu „bunăstarea poporului”, că ele două sunt un „tot”. Nu se poate concepe existența omenirii pe principiile:

„Țară bogată și popor sărac!” (cum obișnuiește câte cineva să se exprime: „pe mine nu mă interesează poporul, ci vreau ca țara să fie bogată”). Nu conducătorii țin țara! Țara o ține poporul! „Poporul reprezintă pietrele peste care trece apa”. Conducătorii vin și pleacă. De unde și proverbul: „Apa trece, pietrele rămân!” Unii dintre conducători, la un moment dat devin statui, pe când poporul e viu mereu! Trezirea în conștiință trebuie să existe continuu, fie la nivel de familie, fie la nivel de țară, de nație! Istoria vorbește! Adevărata istorie nu se scrie de către persoanele care bănănăie doar prin birouri. Ea se scrie de cei care participă efectiv la producerea faptelor, sau măcar au fost martori acolo unde s-au produs. Planurile omenirii au fost făcute de la începutul Creației divine.

Privirea în istoria omenirii descoperă multe știute și neștiute. Schimbări au fost numeroase, dar câte au folosit la tot omul și pământului?! „Pământul te blesteamă dacă nu-l respecți!” sunt vorbe moștenite din bătrâni și trebuie respectate cu sfințenie! În primul rând, noi, oamenii suntem făcuți din pământ! Dumnezeu a făcut această legătură, ca să rămână sfântă! Pământul e sfânt, că ne ține pe el și cât trăim și după ce murim! Și oricât s-ar învârtoșa unii să spună că și-au făcut palate în care să se ascundă, Moartea tot îi va găsi, la momentul dat de Dumnezeu. Lipsa de conștiință duce la destabilizare. Adesea, patimile conștiinței apar instantaneu.

Faptul se petrece atunci când o persoană ajunge în situația în care trebuie să procedeze altfel decât își dorește. Într-ajutorarea tot o formă a conștiinței este. Creșterea copilului, luarea lui în grijă, încă de când este trimis și adus pe lume, este, poate, cea mai mare responsabilitate a părinților. Și, cu toate că nu e ușor, părinții transformă îngreunările conștiinței, în iubire. Îngrijirea bătrânilor a existat de când lumea și pământul. Fiindcă trecerea prin viață îi este dată oricui. Fiecare persoană are un destin doar al lui, primit la naștere, de la divinitate.

Mulți oameni ajung bătrâni și singuri. Depinde doar de durata zilelor fiecăruia, primite de la Dumnezeu. Cu câteva decenii în urmă, când în România se păstra rostul viețuirii în familie, nu existau cămine de bătrâni. Mai ales pentru cei de la sate. Pe atunci vorbea tradiția, cinstea și respectul, caracteristici moștenite din străbuni! Planurile organizării familiei se făceau din timpul cât omul era în putere, să fie sigur și el și cei din jurul lui, că știe ce face! Nu vedeai om bătrân aruncat de colo-colo, fiindcă nu-i mai e de trebuință nimănui! În cazul unei bătrâneți cu probleme, săreau în ajutor neamurile, vecinii sau alte persoane cu conștiința curată. O mână de ajutor nu-i strica nimănui… Dar nici cel care oferea un strop de binefacere, nu pierdea nimic. Mai ales că nimeni nu are cunoștință de soarta care îl așteaptă.

Casa mea

Casa mea e-n țara mea,
Țara mea e pe Pământ,
Pământul meu, dăruit
De Slăvitul Creator.
Țara mea e ca o Cruce,
Sub albastrul Cer al meu.
Cerul meu este Icoana
Cea mai dragă, cea mai mare,
Minune ocrotitoare
Creată de Dumnezeu.
Dăruită
Casei mele,
Țării mele,
Lumii mele
Și întregului Pământ.
”Pâmânt, cer, lume și eu”.
„România, te iubesc”!

Ioana Stuparu