Petre Ispirescu

„Culegătorul tipograf ” care are meritul de a fi dat literaturii române cele mai frumoase basme populare.

Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la București. Tatăl său, Gheorghe, era frizer, iar mama sa, Elena, era de origine transilvăneană și înzestrată cu darul povestirii. Mama sa s-a preocupat ca dascălul Nicolai de la biserica Udricani să-l învețe pe fiul său să citească. În1840,PetreIspirescucontinuă să studieze cu cantorul Lupescu de la biserica Olteni.

De la 12 ani își va câștiga singur existența, dar nu va putea să-și continue studiile. Îl regăsim lucrând și câte 14 ore pe zi ca ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi. În 1848 devine tipograf, fapt ce îi facilitează cunoașterea operelor lui Cervantes, Hugo, Dumas etc. În 1858 își va pierde slujba și va sta în închisoare 3 săptămâni, deoarece tipărise un text al unui grup de partizani ai Unirii Principatelor. În 1862 va publica, în Țăranul român, primele basme, la îndemnul lui Nicolae Filimon: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Prâslea cel voinic și merele de aur etc. În 1863, Ispirescu va lucra, la invitația lui C. A. Rosetti, la imprimeria ce tipărea revista Românul. În 1864, rămas fără serviciu, Ispirescu fondează Tipografia Lucrătorilor Asociați. În 1865 va conduce foaia Tipograful român.

Între 1866-1868 îl găsim la direcția Imprimeriei de Stat, pe care o preia la invitația lui Ion Ghica. În 1868, Ispirescu fondează cu trei asociați Noua tipografie a laboratorilor români, pe care o va redenumi, în 1878, după ce va rămâne asociat unic, Tipografia Academiei Române.

Dintre lucrările publicate menționăm: Legende sau basmele românilor. Ghicitori și proverburi (1872), Snoave sau povești populare (1873), Ispravele și viața lui Mihai Viteazul (1876), Din poveștile unchiașului sfătos. Basme păgânești, întocmite de P. Ispirescu, culegătortipograf (1879), Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului de Ispirescu, culegător-tipograf (1882), Jocuri și jucării de copii, adunate de Ispirescu, culegător-tipograf (1885).

În iunie 1883, Ispirescu face prima congestie cerebrală, cea de-a doua fiind cea care va cauza moartea autorului, pe 27 noiembrie 1887. (Sursa pentru informațiile privind datele de mai sus o constituie Cronologia la ediția Basme, Editura Litera, București, 2017, pp. 5-8.) Petre Ispirescu a fost apreciat de personalitățile literare ale vremii, dovadă fiind cuvintele unor nume ilustre care au însoțit apariția volumelor sale.

Astfel, în 1882, Vasile Alecsandri scria: Domnule Ispirescu, privind la volumul de povești poporale ce mi-ai trimis la țară, îmi pare că mă aflu în față cu o comoară pe care aș fi pierdut-o de mult și am regăsit-o într-o zi de noroc. Un geniu fermecător iese din cuprinsul lui și vine de mă ia pe aripele sale ca să mă transporte în timpul copilăriei mele și în lumea aceea mult adimenitoare, locuită de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de paseri măiestre, de strâmbă-lemne, de feți-frumoși, de fete de împărat cu plete de aur etc., într-un cuvânt, de toate minunile ce-mi povestea manca (doica). Ele au contribuit a mă face poet. (…)

A te interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea la care ar fi expuse cu timpul este o dorință patriotică; însă a ști de a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la șezători este o operă din cele mai meritorii. Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, și eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator al poeziei poporului nostru pentru modul iscusit cu care ai cules și ai publicat importanta colecție ce ai întreprins cu multă osteneală și mari sacrificii. Ai făcut un bun serviciu neamului românesc, adunând într-un șireag mulțime de pietre scumpe din averea națională, un șireag care nu mai este amenințat de a se pierde. Recunoștința noastră îți este dar câștigată pentru totdauna. Prețiosul d-tale volum trebuie să se afle în fiecare casă, căci în el generațiile noi vor învăța a cunoaște valoarea inteligenții și a naturii poporului român.

Cea mai scumpă recompensă pentru d-ta este de a-ți vedea numele legat de comoara poveștilor din țară și de a-ți putea zice cu fală că ai îndeplinit o sacră datorie către patrie! Al d-tale servitor și amic, V. Alecsandri. (În loc de prefață, Legende sau basmele românilor, București, Editura Cartea Românească, 1988, pp. 5-6). B. P. Hasdeu nota în introducerea la vol. Legendele și basmele românilor, ghicitori și povestiri, scrise și date la lumină de un culegător-tipograf (P. Ispirescu), București, Tipografia Laboratorilor Români, Partea I, 1872: Din punctul de vedere extern, basmele din această colecțiune oferă (…) imensul avantagiu de a reproduce cu fidelitate modul de a nara propriu al săteanului. De asemenea, Odobescu nota în precuvântarea la vol.

Din poveștile unchiașului sfătos. Basme păgânești, întocmite de P. Ispirescu, culegător-tipograf, partea I, București, Tipografia Academiei Române, 1879: Cel ce a scris această cărticică și al cărui nume s-a tot pitit până acuma sub modestul titlu de Culegătorul tipograf, până când în sfârșit meritele sale literarii, de toți recunoscute, ne-au făcut să-l silim (…) a se da în vileag publicității, cel care a scris această cărticică, zic, mi-a făcut onoarea și plăcerea de a mă consulta adesea (…).

La moartea lui Ispirescu, tot Odobescu este cel care se ocupă de îndeplinirea ultimelor dorințe ale acestuia, pe care le formulase în testamentul datat 21 iunie 1883 și care pune în lumină modestia lui Ispirescu, faptul că întreaga viață a trăit pentru familie și pentru tipografie. Astfel, gândindu-se la numeroasa sa familie (a avut 10 copii, dintre care, la moartea sa, mai erau în viață 7: Elena, Constantin, Lucia, George, Maria, Paulina, Nicolae), acesta cerea: Tot ce ar fi să se cheltuiască pentru înmormântarea mea să se păstreze mai bine pentru copilașii mei cei mici, cari rămân necăpătuiți.

Legat de tipografie, nota următoarele: Sfătuiesc pe urmașii mei să continuie căutarea tipografiei și să se silească a o aduce în stare înfloritoare Încet, încet vor plăti datoriile și tot vor rămânea cu ceva. (La moartea lui Ispirescu, tipografia sa avea datorii de 8000 de lei. – n.n.). În ultima parte a testamentului, Ispirescu cere din nou ajutor pentru copiii săi și pentru tipografie: Rog pe d-nii Alexandru Odobescu, Petre Aurelian, doctor Brândză și Grigore G. Tocilescu să aibă milă de copilașii mei minori și să-i proteagă.

Procurând de lucru tipografiei, să fie siguri că oasele mele se vor odihni în pace în mormânt (…). O parte dintre manuscrisele lui Ispirescu au fost publicate de către Paul Cornea și Elena Piru în lucrarea Documente și manuscrise literare, Editura Academiei RSR, 1969. La Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, a apărut lucrarea Petre Ispirescu – Jurnal manuscris 1871-1882, ediție îngrijită de Astrid Cambose (foto 3), lucrare ce cuprinde 10 fascicule manuscrise inedite aparținând lui Petre Ispirescu (145 de file, scrise recto-verso), descoperite cu ocazia preluării arhivei pariziene de documente a familiei Lovinescu-Ierunca, în anul 2010.(op. cit., p. 5).

În paginile manuscrise autoreflexive ale lui Ispirescu se consumă nevoia de confesiune deplină a unui om care nu a avut încredere în prieteni. Ceea ce l-a îndemnat să scrie a fost însă mai ales dorința de a-și pune pe hârtie cugetările, interogațiile, concluziile meditațiilor asupra omului, naturii și societății, vieții și morții. (op. cit., p. 6). Printre paginile de mansuscrise se regăsesc elemente din corespondența cu Al. Odobescu, G. Tocilescu, G. Dem. Teodorescu, B. P. Hasdeu sau cu familia. Astfel, din scrisoarea datată 21 mai 1882 și trimisă Elenei, fiica sa cea mai mare, reiese imaginea unui om modest, a unui tată preocupat de părerile copiilor săi, mândru să împartă cu ei bucuria prilejuită de apariția volumului din 1882: Dragă Eleno, Scrisoarea ta din 11 mai mi-a făcut un mare bine.

Mai întâi, mi-ai dat să înțeleg că te interesezi de reușita neînsemnatelor mele lucrări; al doilea, că străduințele mele, aducându-mi laude de la corifeii literaturei noastre românești, ele se răsfrâng și asupra voastră, copiii mei, și aceasta mă mângâie. (op. cit., p. 335). În aceeași scrisoare, Ispirescu afirmă faptul că publicase sub pseudonim literar, în semn de modestie: (…) căci îmi adoptasem pseudonimul Un culegător tipograf. Acest nume mi-l luasem fiindcă nu voiam să-mi fac meserie de scriitor ori să dau scrierilor mele vrun merit (…) sau să mă fălesc cu ele. Socoteam să-mi fac o datorie către țară dezmormântând literatura poporului și dând la lumină basmele sale, prin care se probează, de multe ori, romanitatea noastră. (op. cit., p. 339).

De asemenea, se conturează un portret al autorului care îi scrie fiicei sale următoarele: Mai întâi, știi că eu nu merg la teatru, nu la grădini, nu la cafenele. Cum las de lucru la tipografie, viu glonț acasă. Știi că nu e noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău, lucrez, nu stau trântor. (op. cit., p. 336). De altfel, Ispirescu își va găsi sfârșitul tot la masa de lucru, epuizat de efortul depus, pe 21.XI.1887.

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu scrie despre Petre Ispirescu ca despre un harnic tipograf (p. 311), evidențiind disponibilitatea sa de a munci enorm. Criticul îi conturează, pe baza jurnalului acestuia, un portret: Ispirescu e un dezamăgit într-o lume nesinceră și crudă ca însăși natura. El e un om te treabă, scandalizat până peste poate de răutatea unor semeni. (…) Are 35 sau 36 de ani și e deja, sufletește, un bătrân. De asemenea, în lucrarea Introducere în opera lui Petre Ispirescu, apărută la București, Editura Minerva, 1987, p. 7, Mircea Anghelescu analizează imaginea scriitorului în oglinda timpului, subliniind faptul că: (…) opinia curentă în timpul vieții lui Ispirescu – practic vorbind unanimă – era că opera sa (…) este rezultatul culegerii și conservării unui material popular, autentic în fond și mai ales în formă, de o mare bogăție și frumusețe.

Tot M. Anghelescu redă un fragment dintr-o scrisoare a lui Hasdeu (către soția și fiica sa, aflate la Paris), ce accentuează prestigiul de care Ispirescu se bucura în rândul elitei literare a vremii: << Mi-a murit un colaborator eminent, nemuritorul Ispirescu. O pierdere ireparabilă pentru literatura poporană.>> (op. cit., p. 9). M. Anghelescu scoate în evidență în lucrarea sa faptul că temele basmelor lui Ispirescu se regăsesc și la alți autori din literatura lumii, că sunt niște teme universale, dar pe care autorul le-a descoperit prin intermediul folclorului autohton.

Atât M. Anghelescu, cât și Nicolae Manolescu, în lucrările lor citate mai sus, îl consideră pe Ispirescu un prelucrător, nu un folclorist: Că Ispirescu n-a redat ca atare textele auzite, ci le-a prelucrat într-o măsură oarecare, este în afară de orice îndoială, de vreme ce el nu le stenografia, iar o mare parte a lor sunt scrise – cum atestă însuși autorul lor – la multă vreme, uneori la zeci de ani după ce au fost auzite. ( M. Anghelescu, op. cit., p. 66).

Este de remarcat și intenția lui Ispirescu de a scrie despre datinile strămoșești într-un Calendar poporan, lucrare neterminată și care ar fi trebuit să cuprindă toate aceste credințe și obicieiuri calendaristice de peste an. În acest sens, M. Anghelescu nota: Cunoștințele lui Ispirescu despre obiceiurile tradiționale ale românilor nu sunt însă numai un bagaj erudit, (…) ci și un fond complex care sintetizează trăsăturile specifice ale individualității noastre naționale. (op. cit., p. 94).

Se remarcă și publicarea unor povestiri istorice, care au o pronunțată latură patriotică, prin chipurile domnitorilor Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare etc., povestiri scrise dintr-o necesitate de ordin moral, din dorința de a oferi oamenilor (…) o imagine vie și înălțătoare a trecutului nostru. (M. Anghelescu, op. cit., p. 110). Povestirile istorice, proverbele, snoavele, basmele au o latură didactică distinctă, un puternic caracter moralizator.

În acest sens, Iorgu Iordan remarca: Spiritul adevărat al basmului popular nu-i străin de această tendință didactică: omul simplu este totdeauna dispus să interpreteze evenimentele din punctul de vedere al forței aceleia nevăzute, care conduce lumea și (…) o conduce stăpânită de ideea justiției, binelui și adevărului. Ispirescu s-a dovedit și în această privință un bun cunoscător al psihologiei populare. (Legende sau basmele românilor, București, Editura Cartea Românească, 1988, p. XI). Basmul care a generat cele mai multe interpretări, mai ales prin finalul său, considerat, în unele analize, ca fiind trist, prin prisma faptului că eroul devine țărână, este Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

M. Anghelescu propune o interpretare ce accentuează latura filosofică a acestui basm: Tema sa cea mai generală nu este, ca în atâtea alte basme, una etică (de tipul: binele până la urmă învinge răul), ci una filosofică: aceea că (…) fericirea omului stă în împlinirea propriei existențe, nu în năzuința spre o alta. Din acest punct de vedere, nu se mai poate susține că sfârșitul basmului este <<trist>> sau nefericit. Fiind o oglindire a vieții în moduri fabuloase (G. Călinescu), basmele publicate de Petre Ispirescu, cunoscute și îndrăgite de atâtea generații, demonstrează că ele, pe drept cuvânt, au tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, fiind desprinse din însuși sufletul tânăr și nepieritor al poporului român.

Foto 1 reprezintă cartea de vizită a lui Petre Ispirescu, document aflat la Biblioteca Academiei Române. Sursa foto 2: MNLR București – document ce conține semnătura lui Ispirescu pentru 300 de lei primiți de la G. Dem. Teodorescu pentru tipărirea lucrării „Versificarea latină”.

Prof. Monica Gherghel Răduţ