Pomul făgăduințelor

Făgăduință ca substantiv înseamnă promisiune ori un angajament sau chiar un jurământ prin care cineva (persoană fizică ori juridică) se obligă să facă ceva, ori nu, într-un anumit sens. Și de aici derivă o serie întreagă de consecințe atât de natură juridică, dar și din alte zone: economice, politice, de interrelații de sorginte umană, evident.

Cel pom de Crăciun împodobit de actualul arc guvernamental este, în prezent, arhiplin de promisiuni, dar aproape gol de acțiuni concrete, menite a curăța economia autohtonă de cele peste o mie de societăți de stat, plus ceva zeci de agenții aflate de ani de zile într-un fel de colaps. Până acum niciun guvern nu a îndrăznit (ori nu a putut) de a face ordine în această zonă toxică umplută cu felurite personaje care nu au niciun apetit de a gândi, măcar spre a le aduce pe linia de plutire. De ce? Deoarece ocupanții acelor locuri călduțe le asigură, dacă nu o prosperitate, măcar o stabilitate față de restul populației.

Decuplarea acelor societăți/agenții perdante de la buget înseamnă miliarde de euro economisiți, dar cu ce riscuri? Ei, cei mulți, din eșaloanele inferioare, care la orice adiere de restructurare ies masiv în stradă, dețin adevărata putere, conducătorii politici efemeri sunt adesea cu mâinile legate, nedorind să se implice, cu adevărat, în rentabilizarea statului român. În prezent, la nivel zonal e o încordare nemaiîntâlnită pe aceste meleaguri; este vorba de județele Prahova și parțial Dâmbovița care nu mai au apă nici potabilă și nici menajeră. Într-un eseu pe care l-am publicat cu ceva timp în urmă, tangențial am sesizat că la nivel național au fost instantaneu aruncate milioane de metri cubi de apă, cel puțin din trei baraje mari: Vidraru – o capodoperă a anilor ’80, Paltinul și a unuia din Moldova.

Pentru Paltinul din județul Prahova arătam că, acolo, coordonatorul proiectului, un inginer de o valoare deosebită, pentru care la finalul lucrărilor s-a constatat că nu a prevăzut măsuri de siguranță, crezând că acea construcție va fi afectată în viitor, se spune că a luat hotărârea de a se spânzura, spre a nu fi condamnat la moarte. Acum au fost lăsați fără apă spre 100.000 de oameni din două județe, Prahova și Dâmbovița. Mai departe Lukoil, dar și centrala de la Petrogaz sunt acum închise.

Apa din acumulări generează cca 35% din energia României, pentru că aceste elemente lucrează sincron. Să ne închipuim că un anume, nu se știe cine, ar închide și alte entități energetice (zise nereabilitate, edificate în urmă cu peste 50 de ani) precum Porțile de Fier, Atomocentrala Cernavodă (spre 2030 ar trebui reabilitată) celelalte entități nefinalizate de către regimul Ceaușescu, cu termene spre anii ’90 (dar n-a mai apucat) care se tot amână ca realizare.

Revin la Apele Române: cel care conduce destinele acestei structuri are studii la fel ca defectatul fost ministru Moșteanu, la Bioterra, dar și structurile la nivel național sunt ocupate cu foști ospătari, conducători de cluburi de noapte și pe mai departe să fie umplute locurile de decizie nu de profesioniști, ci de niște impostori adăpați la sursa politică de care s-au agățat. Da! Așa nu se mai poate, este necesar a fi aduși și ceva profesioniști. Cei din urmă nu prea mai au loc de politruci, iar la o belea răspunde doar ministrul de resort, care, dacă treaba e groasă, își dă demisia.

Și cu asta presa își mută atenția (de fapt, ne mută privirea) pe alte subiecte, multe total neinteresante, dar care hipnotizează o bună parte a celor, îndeosebi cu o cultură medie, ca să nu spun altfel. Pentru problema de mai sus, a lipsei apei potabile, acum și zona Argeșului este în criză după golirea lacului Vidraru, criticile sunt centrate pe actuala ministră a mediului (32 de ani) care, pentru început, nu prea știa ce a preluat, ca apoi să demareze o restructurare a unor șefi așezați pe scaune de zeci de ani. Desigur că își vor găsi alte locuri călduțe, precum un cetățean român care primește din structurile statului vreo douăsprezece salarii și indemnizații cu valori uriașe.

Într-o emisiune TV sunt prezentate, secvențial, fel de fel de distrugeri ale unor segmente importante ale economiei românești: fabrici, uzine, institute de cercetare și multe altele. De ce sunt din ce în ce mai mulți adulatori ai trecutului? Pentru că, după ce plătiți a proteja/dezvolta un anumit sector economicosocial, cei puși acolo ajunși spre vârsta pensionării, justifică în fel și chip acele obiective distruse, ei fiind părtași la acel deznodământ.

Institutul sfeclei cu o titulatură greu de definit a fost distrus prin împărțirea celor peste 500 de ha legate de cercetare, care acum are doar ceva spre o sută. O clădire impunătoare ajunsă ruină, având un director general (numai generali avem peste tot), o contabilă și un salariat, din cei peste trei sute de odinioară. Aveam zeci de fabrici de producere a zahărului, acum peste 80% îl importăm când eram pe vremuri exportatori. Sunt învinuiți importatorii de zahăr. Nu, ei nu sunt de vină chiar dacă au uns cu ceva bănuți, pe cei care au ruinat această industrie altădată vârf de lance, cum se spune. Dar această secvență este doar un amănunt, în ansamblul general în care fiecare venit pe o cracă a puterii nu a avut ca țintă decât o îmbogățire imediată, el, ori apropiații.

Se spune că o primărie de prin Moldova (nu Basarabia) a fost cucerită de o doamnă, preluând de la tatăl ei, cercetat penal, acea locație ce mai înainte a fost condusă de mama ei. Asta-i democrația, alegătorii (era să zic alergătorii), slab pregătiți, votează așa la plezneală. Probabil va trebui să adoptăm strategia otomană, că în acele timpuri boierii nu plăteau birurile stabilite spre a nu fi ocupați și atunci, sătui de duplicitarismul românesc, au impus în țărișoarele noastre (Muntenia-Moldova) indivizi proveniți din Fanarul Constantinopolului. Pe același trend al răspunderii, de data aceasta din rândul unui segment important al societății românești, așa-zișii minori, care în legislația noastră nu răspund sub nicio formă decât peste vârsta de 18 ani.

În contextul în care la nivel național zeci și zeci de minori cu vârste departe de cei stabiliți legal sunt implicați în jafuri, omoruri, violuri, angrenați în felurite grupări interlope și multe altele, ar trebui modificată actuala legislație națională, pentru a răspunde penal atunci când ai luat buletinul de identitate, adică la 14 ani, dacă nu chiar și la 10 ani, iar dacă inițiatorii folosesc minori, automat trebuie extrași și unii și alții spre o dreaptă aplicare a legii care, ce să vezi, trebuie degrabă modificată. Față de toate aceste derapaje care acum au ajuns la o limită de insuportabilitate ne paște și un pericol imanent. Încercările la care am fost supuși în toamna care tocmai a trecut vin să consfințească o altă dimensiune a existenței noastre; este vorba de cei care viețuiesc pe acest pământ românesc neavând nicio vină că asupra lor se abat fel de fel de nenorociri.

Imanența pericolelor care se produc aproape zilnic rezultă din plin, condiționată de neglijența factorilor interni (politici, economici, sociali, de agregări diferite prin ONG-uri străine preocupărilor noastre interne etc.) care după ’89, dar mai ales după Nasty (acel prim-ministru pușcăriaș pe termopane – o glumă sinistră) acționează sinergic spre distrugerea feluritelor mecanisme interne de coagulare, menite a asigura o oarecare bunăstare a semenilor noștri. Lucian Blaga, despre spațiul imanent afirma că are drept consecință sensul anabasic ori sensul catabasic al mișcării. Desigur că a avizat cu mult timp înainte nenorocirile care acum plonjează spre capetele românilor. De pildă, inundațiile catastrofale care oploșesc în diverse regiuni ale țării, acum în zona Galați-Tulcea, cu oameni trecuți în neființă, cu distrugeri materiale incomensurabile.

Aici se deschid o sumedenie de semne de întrebare. De ce acele așezări s-au plantat în apropierea cursurilor de apă; în timp fiind afectate de mai multe ori. Ori, de ce studiile existente, dar nepuse în practică, spre a feri acele comunități prin construirea de baraje eficiente nu s-au realizat. Imanența situațiilor, autorități/ localnici a adus, și dacă nu se schimbă nimic, va aduce nenorociri și în viitor. Că majoritatea dintre cei afectați nu și-au asigurat locuințele și astfel, iarăși guvernul (acum în felurite crize) va debloca sume considerabile din fondul de rezervă: aceasta de fapt e o analiză care ar trebui realizată nu numai de cei puși vremelnic la putere vara trecută.

Desigur că trebuie să manifestăm empatie față de nenorocirile care s-au abătut asupra noastră, secetă cumplită urmată de inundații catastrofale. Aici se pun mai multe întrebări care pe moment nu au un răspuns; alături de cele arătate, ar fi lucrările abandonate începute înainte de ‘89 (la nivel național sunt sute), lașitatea aleșilor că oricum după mandatul lor vor răspunde viitorii și multe altele care se circumscriu noțiunii de imanență. La 17 septembrie 2025 (dar cam în fiecare an) a avut loc un cutremur de 5,2° Richter (cu variabilele de 5,1-5,3) care ne-a amintit că suntem într-o zonă seismică activă. Asemenea fenomene se petrec cam la 50 de ani.

Suntem în această marjă, dar oare suntem pregătiți pentru un cutremur major precum cel din anul 1977, cu magnitudinea de atunci de 7,2° Richter? Desigur, nu, pe toate planurile posibile. Ar întreba unii ceva mai tineri, și de ce acest pesimism? Ansamblul acelor momente tragice, cu distrugeri incomensurabile, cu derapaje mentale care i-au urmărit pe semenii noștri zeci de ani, nu pot fi descrise, pentru bunul motiv că și acum cu inundațiile catastrofale, dar mai ales cu ninsorile abundente din iarna care tocmai a trecut, resortul uman, pe moment, este aparent distrus. Se reface, se înțelege, dar pe alte paliere, cu alte motivații și nu în ultimul rând cu acea imensă traumă generată de pierderea apropiaților și în subsidiar de valorile distruse pentru unii pentru totdeauna.

Într-un cataclism asemănător anilor ‘40 (7,4° Richter) ori ‘77 – (7,2° Richter) actuala configurație statală va fi cu totul depășită neexistând resorturile de atunci spre a soluționa multitudinea de probleme rezultate în urma dezastrului. Cineva ar putea să se întrebe, și de ce ? Cel din ‘77 a fost coordonat de Ceaușescu, printr-un model de tip autoritarist: nimeni nu mișcă, comanda e la mine. Într-o situație care poate deveni oricând actuală pe fondul când există planuri cei mai mulți actori care ar trebui să fie la datorie se vor erija spre a-și apăra (nu chiar toți) valorile lor (familie/bunuri etc.). Ba vor năvăli și boschetari, din exteriorul orașelor spre a se căpătui cu ceva resurse că oricum până pot acționa autoritățile ei se vor topi în zonele lor de colibe.

Imanența acționează indiferent de modalitatea noastră de a reacționa. Este într-un fel parte a mentalului mediu colectiv; modul în care evoluează este de cele mai multe ori impredictibil, așa precum creierele care fac parte din acest eșantion de referință fiind aservite instinctului primar. De ce? Că la mijloc intervine, nolens-volens, lipsa de cultură, de educație și mai presusde toate acea detașare de a te erija întrun conducător autentic. Nu mai adaug cum se spune în argoul public, gaz pe foc, că acei, puțini la număr, nu au un istoric, sunt de fapt niște nimeni.

Poate din spate, să vină, dacă sunt lăsați, cei care au un parcurs istoric, de pildă un arbore genealogic, întins pe zeci ori sute de ani. Dar nu, cei nimeni din ziua de azi buluciți la acele concerte stropite abundent cu alcool și/sau narcotice, vor refuza orice fel de aderență la istorie, măcar a lor care li se pare ceva inutil ori desuet. Vreau să mă desprind, dacă și pot, de ce mi se perindă pe media actuală spre a gândi cu creierul meu la purtător dacă se poate spune așa și îmi propun să zbor: unde?

Vreau să zbor

Zbor acum, precum un planor
Peste câmpiile-nverzite
Cuprins fiind de un dor
Neostoit, spre alte ținte.

Din crisalidă ai venit
Un fluture, acum pe lampă
Ești Făt Frumos cel dorit
Imortalizat pe-o stampă.

Eminescu se știe ca făclie
În întunericul actual cotidian
Veșnică este acea țintă vie
În limitatul univers circadian.

Ne dă zilnic o speranță
Că avem, peren, prin el un țel
Pogorând cu acea prestanță
Călăuzindu-ne către un alt model

Din păcate acum alți pribegi
Din Ucraina zisă pravoslavnică
Vin aici să se adape că n-avem legi
Menite să-i pună serios la muncă

Ne paște după răzbel o gigantică
Nenorocire; că acei soldați
Veniți din front, atunci de frică
Năvălind spre noi ca rakeți.

Și atunci îmi zic, unde să zbor
Că nu mai am aici niciun noroc
Poate un ancestral și așezat sobor
Să mă conducă spre un ultimul loc.

Indiferent de perorațiile liderilor mondiali, unele evenimente trebuie să se producă pentru că așa s-a stabilit de către Donald Trump, președintele SUA, care anunța pe trei ianuarie 2026 că liderul Venezuelei, Nicolas Maduro, a fost capturat de forțele speciale americane. Comisia europeană – sluj își anunță sprijinul pentru poporul venezuelean și pentru tranziția pașnică și democratică, în timp ce Ministerul Rus de Externe condamnă actul de agresiune armată comis de SUA și cam atât.

Pe mai departe, cum era de așteptat, SUA anunță că se vor implica în industria de petrol a Venezuelei după înlăturarea lui Maduro. Acestea sunt informațiile seci care vor trebui întoarse pe toate fațetele, deoarece prin acest atac s-au deschis porțile pentru alte puteri mondiale spre a-și promova, fără a întreba pe nimeni, propriile acaparări de teritorii, după modelul arătat. Mai întâi, nea Donică și-a propus să pună gheara pe Groenlanda, ținut autonom sub jurisdicția Danemarcei.

Pe moment, a fost cel președinte temperat; dar nu se știe în viitor că pe acolo (după pretinsa încălzire globală) au fost detectate minerale utile industriilor de vârf. Acele faimoase pământuri rare, pe care și noi le avem, dar pe acilișea vor fi luate gratis, ba cu rugăminți ale ministeriabililor autohtoni, ca să ne scăpăm de ele; deocamdată nu e momentul. Mergând puțin în urmă, martelata, la ea în Venezuela, Mariei Corina Machado, o politiciană dizidentă, i-a fost atribuit premiul Nobel pentru Pace în 2025. L-ar fi vrut Trump, dar era prea târziu: analizele nobeliștilor se axează pe cel puțin un an în urmă, iar atunci nu era la putere. Un pic se leagă nu-i așa că abia s-a strecurat spre Stockholm (cu ceva întârziere) spre a-și lua trofeul, în timp ce Maduro o aștepta să o lege.

De pe atunci s-a insinuat că ar fi o posibilă înlocuitoare a lui Nicolas Maduro, cel din urmă nedorind să ofere SUA, resursele petrolifere și altele pe mai nimic, așa cum s-a întâmplat la noi de-a lungul perioadei postdecembriste. Și ce să vezi: în Iran, o femeie, activistă pentru drepturile omului, Narges Mohammadi, a câștigat Premiul Nobel pentru Pace în anul 2023, pentru lupta împotriva opresiunii femeilor de acolo, în prezent condamnată și închisă pentru șapte ani de zile. Să vedem ce spune Shirin Ebadi distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace în anul 2003. Încă de atunci, dar mai ales în prezent, au loc proteste de o amploare nemaiîntâlnită acolo, împotriva creșterii costurilor vieții, militând pentru instaurarea democrației, de a asigura un trai decent, în timp ce țara se bazează pe bogății imense, mai ales petroliere.

Paralelismul este cat se poate de evident: ambele țări analizate (Venezuela/Iran) dispun de uriașe resurse petroliere și altele, necesare marilor puteri pretinzându-se că acei conducători autohtoni duc economiile într-un fel de colaps. Ciudat este că de pe acolo se câștigă premiile Nobel pentru Pace, că spre celelalte (chimie, fizică, medicină) focusarea este cât se poate de plăpândă. La modă acum este suveranismul în principal (mai toți mondialii trebuind să vireze de la globalism spre această nouă pârtie ideologică), dar cum să îl aplici că este precum în fabula lui Grigore Alexandrescu: Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei/ Că voi egalitate, dar nu pentru căței/ Aceasta între noi adesea o vedem/ Și numai cu cei mari egalitate vrem.

Desigur, noi cei de jos vrem, dar ei ce se află pe înălțimi, ne privesc cu un perfid surâs, știind că în realitate nu avem nimic de spus. Din zona apropiată a SUA, acum, Cuba este în prim-plan. Este o țintă ușor de abordat, astfel că legăturile acestor două țări (Venezuela/Cuba) cu cele aflate pe alte meridiane să fie decuplate. De ce nu și Brazilia, Argentina, Chile, Mexic și mai știu eu care îl incomodează pe Trump nu ar fi în vizorul lui spre a le supune. Este o chestiune de timp și de aceea trebuie să așteptăm că n-avem încotro. Nu putem trece cu vederea că mai toți liderii mondiali aflați la putere, SUA, China, Federația Rusă, își doresc o nouă Ordine mondială, fiecare dintre ei având cu totul alte repere.

China cum se știe Taiwanul (după ce i s-a cedat pașnic Hong Kong-ul), dar și zonele mai îndepărtate până spre Australia, Rusia, ceva țări baltice, Ucraina evident, Basarabia, de ce nu și fostele protectorate estice. SUA deja au trecut la atac vizând pe lângă Cuba, aproape toată America Latină și cu un ochi țintit spre Canada. Că interesul ei, pe moment, pentru Europa, este cât se poate de mic, ba ar vrea să se decupleze de NATO care o incomodează. Americanii cuplați și cu englezii de-a lungul istoriei post – al Doilea Război Mondial au acționat cam cu țapina, cum spunem noi românii. Fără a ști care ar fi valoarea fiecărei țări a înfipt această sculă în spatele multor popoare.

Faimoasa Primăvara Arabă trecând cu buldozerul peste seminții agregate în timp, unele de mii de ani, a produs în final un efect devastator pe tot ce înseamnă nordul Africii până în Irak și nu numai. Cel Bush, junior (necopt), a stabilit cu acei conducători de atunci că Irak-ul este umplut de fel de fel de arme (chimice), în special de distrugere, dar și de tancuri fără număr (din cauciuc) și astfel a hotărât să fie eliminat. Da, l-au căsăpit cei puși de americoenglezi, iar acel stat ce asigura un echilibru cu Iranul acum este într-o formulă disolutivă.

Dar nu numai, pe mai departe Libia, cea condusă atunci de Muarmmar al Gaddafi (conducător între 1969-2011) care asigura o prosperitate nemaiîntâlnită pentru Libia lui, pentru că l-a finanțat public pe Sarkozy, viitorul președinte al Franței, a trebuit să dispară, iar Libia unită a devenit istorie și sărăcită evident. În această lume multipolară, cu inflexiuni incredibile aproape zi de zi, România este total nepregătită mai pe toate planurile – diplomatic, militar și mai presus de toate este, prin slabii reprezentanți nu la masa decidenților, ci a executanților.

Florian Laurențiu Stoika