Povestea pe scurt a desenului animat românesc

Universul copilăriei a fost întotdeauna fascinat de filmul de animație ca formă de divertisment, prin poveștile țesute în jurul unor personaje magice, în care bucuria, dreptatea și binele triumfă mereu. Ca peste tot în lume, filmul românesc de animație s-a născut prin dezvoltarea graficii jurnalistice prin animarea imaginilor cu ajutorul unor tehnici adecvate, de așa manieră încât să redea efectul de mișcare dorit.

Cineanimația românească a cunoscut mai multe etape cronologice, stilurile s-au diversificat pe măsura apariției de noi subiecte și personaje și a evoluției tehnice de animație. La început era una complet artizanală, modernizată cu timpul, ajungând la cea computerizată de azi. Începuturile animației românești datează din 1920, când, jurnalistul și desenatorul caricaturist Aurel Petrescu (1897-1948) a realizat primul film românesc de animație, Păcală în lună, care a avut premiera la Cinematograful Militar din București în ziua de 4 aprilie 1920.

Au urmat apoi și alte desene animate realizate de autor, printre care: Păcală amorezat (1925), Păcală și Tândală la București (1926), Proverbe ilustrate (1927) ș.a. Din păcate, filmele respective nu s-au păstrat, însă a rămas un album cu 240 de fotograme ale lui Aurel Petrescu, după care s-a reconstituit pe cât posibil activitatea acestuia. Primul film românesc de animație păstrat în Arhiva Națională de filme este Haplea, realizat în 1927 de Marin Iorda (1901-1972). În anul 1939, debuta în presă tânărul și talentatul caricaturist Ion Popescu-Gopo (1923-1989), care avea să se impună mai târziu drept părintele desenului animat românesc.

Dorind a fi altfel, opus liderului mondial al epocii, Walt Disney, Gopo a creat un personaj vesel ajuns celebru, Omulețul, un humanoid schițat din câteva linii simple, nud, cu capul lunguieț, cu ochii două puncte negre, cu mâini și picioare subțiri și cu burtica rotunjită, țesând în jurul lui problemele lumii contemporane, care invită la reflecție. În anul 1957, desenul animat Scurtă istorie avându-l ca erou pe Omulețul lui Gopo, obține marele premiu Palme D’or al Festivalului Internațional de Film de la Cannes, prima recunoaștere mondială a cinematografiei românești, pentru care autorul a și primit titlul de artist emerit.

Meritul incontestabil îi revine lui Gopo însă, la realizarea succesului filmului au contribuit esențial și Dumitru Capoianu care a compus muzica și inginerul de sunet Dan Ionescu (pe care-l reîntâlnim mai târziu și ca actor în filmul Ciprian Porumbescu, în rolul păstorului hapsân). Anterior Omulețului, Ion Popescu-Gopo mai realizase filme de desene animate precum: Punguța cu doi bani (1949), Rățoiul neascultător (1950), Albina și porumbelul (1951), Doi iepurași (1952), Ariciul răutăcios (1955) ș.a., iar după succesul de la Cannes cu același personaj (Omulețul) a mai realizat filmele: 7 arte (1958, de asemenea premiat internațional), Homo sapiens (1960), Alo! Halo! (1962), Ecce homo! (1977), Quo vadis homo sapiens (1982) și Homo faber (1986).

În anul 1964 a fost înființat studioul Animafilm format din echipa de animație a studioului cinematografic București (fondat în 1950) cu scopul realizării desenelor animateromânești(încurajatdesucceseleinternaționale obținute de Gopo). În perioada comunistă, la Animafilm au fost produse (conform Wikipedia) în jur de 1.260 de desene animate, dintre care 7 lungmetraje și 15 seriale, unele vândute și în străinătate, demonstrând valoarea animației românești. În aceeași perioadă, în 1966, 1968 și 1970 au fost organizate și s-au desfășurat la Mamaia trei ediții ale Festivalului Internațional de Film de Animație unde, de asemenea, România a fost bine reprezentată, fiind obținute premii importante.

Televiziunea publică, în pofida cenzurii severe a transmis în anii ’70-‘80 desene animate, inclusiv românești, în cadrul emisiunii zilnice 1001 de seri și săptămânale, Gala desenului animat, un merit deosebit avându-l directorul Tudor Vornicu și realizatoarea Viorica Bucur (1946-2011), o excelentă profesionistă, supranumită și mama desenului animat. Cele mai îndrăgite personaje erau Mihaela, Azorel, Miaunel și Bălănel, care, au încântat generații întregi de copii (și părinți).

După Revoluția din decembrie 1989, când gusturile publicului s-au schimbat radical, filmul românesc de animație a intrat într-un con de umbră, dar a continuat să existe, adaptându-se noilor condiții și tehnici moderne (digitale), studioul Animafilm (transformat inițial în societate pe acțiuni, în prezent în subordinea Ministerului Culturii) producând noi filme de calitate, unele editate și pe casete video și DVD. În cadrul UNATC I. L. Caragiale, din 1999, funcționează un master de animație, iar din 2017-2018 a fost înființat programul de licență Film de animație și, dacă mai adăugăm și Gala Premiilor Gopo (inaugurată în 2007) pentru cele mai bune filme de animație, putem conchide că desenul animat românesc e pe mâini bune, iar în viitor, putem aștepta noi realizări de succes în acest domeniu.

Horațiu Măndășescu