Protecţionismul în gândirea şi politica din România

Protecționismul este doctrina economică apărută din necesitatea protejării manufacturilor și întreprinderile industriale existente și încurajării unor ramuri industriale noi prin taxe vamale ridicate, bariere comerciale și intervenția statului. Doctrina protecționistă a apărut în America în „Raport on Manufactures” – 1891 – a lui Alexander Hamilton (1755-1804), primul secretar al Trezoreriei S. U. A. în perioada 1789-1795, lucrare în care apare primul program coerent de dezvoltare a industriei naționale în lumea modernă.

Situația economică din diferite state europene, asemănătoare celei americane din ultimul sfert al secolului al XVIII-lea a generat aceleași idei de protecție economică. In statele germane, în fața concurenței produselor industriale engleze se impunea adoptarea unei politici economice protecționiste care și-a găsit exprimarea în lucrarea lui Friedrich List „Das Nazional System de Politischen Oeconomie”, apărută în anul 1841. Această lucrare a fost cunoscută și de economiștii români.

Cel care a îmbrățișat plenar doctrina protecționismului economic a fost Dionisie PopMarțian (1829-1965), economistul epocii Unirii, cum îl considera profesorul Gh. Zane (în Viața românească din 2 iulie 1965) și făuritorul statisticii în țara noastră. Sub îndrumarea profesorului Lorenz von Stein, profesor la Kiel apoi la Viena, adept al teoriilor lui Fr. List, Dionisie Pop-Marțian a cunoscut lucrarea lui List, proiectele pangermanismului și cele expansioniste ale capitalului austriac în Transilvania și în Principatele Române care l-au determinat să îmbrățișeze ideile protecționiste.

Cum arăta profesorul Costin Murgescu în magistrala sa lucrare, „prin contribuția lui Marțian, protecționismul pătrunde în gândirea economică românească… ca un comandament general de salvgardare a însăși existenței națiunii amenințată de colonizarea economică străină” (C. Murgescu, Mersul ideilor economice la români. Ed. Enciclopedică, Buc. 1994, ediția a doua, volumul I, p.158). După Marțian, alți intelectuali români au fost preocupați de apărarea independenței economice și politice a României prin susținerea doctrinei protecționiste. A. D. Xenopol a cunoscut ideile protecționiste ale economiștilor List și Carey.

El a supus unei aspre critici adoptarea liberului schimb în politica de stat și susținea că și România va putea să adopte o politică liberală atunci când întreprinderile industriale construite în țară vor putea să facă față concurenței străine. Dar până atunci prioritatea este ca România să pună baza unei dezvoltări industriale. Xenopol, prin lucrarea lui „Studii economice” publicată în anul 1881, alcătuia prima schiță a creșterii economice în condițiile României capitaliste. (Costin Murgescu, op. cit. p. 222). Mihai Eminescu a cunoscut operele unor economiști străini și a influenței asupra politicii de stat.

El a îmbrățișat protecționismul și a susținut necesitatea dezvoltării economice a țării. „Condiția civilizației statului este civilizația economică”, în care să se acorde atenție tuturor ramurilor economice. Susținea că „nu trebuie să rămânem un popor agricol, ci trebuie să devenim o națiune industrială măcar pentru trebuințele noastre” (Mihai Eminescu, Opera politică. Buc.1943, p.132) și că statul are rolul principal în orientarea economiei românești, dar fără a veni în conflict cu ideea de libertate.

Considera dezvoltarea industrială „ sâmburele economic al timpului nostru”. Mihail Kogălniceanu, adept al ideilor de libertate, a îmbrățișat la început și a devenit convins de doctrina liberalismului economic. Însă curând a devenit un susținător al necesității dezvoltării industriale a țării.

După un an de la mesajul domnesc care inaugura politica liberalistă a dezvoltării economice a Principatelor Unite, Kogălniceanu susținea de la tribuna parlamentului că „industria națională, ca pretutindeni, s-a considerat o mare necesitate pentru fiecare țară, ca cel mai puternic ram al avuției țării și de aceea, toate guvernele luminate s-au silit a o dezvolta în țările încredințate lor” (Procesele verbale ale Adunării Elective din Moldova, proces verbal VII, Iași,17 dec. 1860, p. 72).

Cerea instaurarea dominației „vaporului”, adică a industriei mari sub forma fabricilor, a „fonderiei” pentru prelucrarea metalelor, dar și ocrotirea industriei mici, adică a meșteșugurilor, ca anexe ale industriei de fabrică. Considera necesară crearea și dezvoltarea și a industriei de armament, a fabricilor pentru instrumente agricole și chiar a unor importante întreprinderi industriale care să producă pentru export. Prin numeroasele sale propuneri, a ajuns să elaboreze un program de încurajare a industriei prin: credite și premii de încurajare, furnituri publice. În anul 1874 susținea sistemul protecționist: „eu voi susține sistemul protecțiunii industriei naționale, căci eu cred că națiunea trebuie să gândească în viitor” (M.O.,1874, nr. 16, ian. 20).

La încheierea convenției vamale din anul 1875 cu Austro-Ungaria, a criticat clauza națiunii celei mai favorizate prin care România va deveni „ un târg deschis industriei austriece ”, „ numai producătoare de grâu și materii prime”( Monitorul Oficial, nr. 151 și 152 din 12 și 15 iul. 1875). Arăta că „trebuie dar, să ne silim din toate puterile și mijloacele cele mai nimerite a crea și a proteja industria la noi în țară” (idem). Bogdan Petriceicu Hasdeu (1837-1907) a susținut necesitatea creării industriei și protejarea economiei naționale. Pledează, cu convingere, pentru industrializarea țării venind cu argumente din diferite școli economice străine.

Susține dezvoltarea unor întreprinderi industriale care dispun de materii prime din țară și rolul principal al industriei în dezvoltarea și a celorlalte ramuri economice. P. S. Aurelian (1833-1909), ca și A. D. Xenopol, a susținut necesitatea creării și dezvoltării unei industrii naționale pe baza unui plan de dezvoltare pe termen lung care să corespundă situației și nevoilor reale ale țării. Aurelian se impunea în aplicarea ideilor protecționiste prin inițierea unor importante acte de politică economică. Anul 1886 încheia o perioadă de cincizeci de ani de politică economică liberalistă și marca începutul politicii de protecție economică.

Începea o perioadă considerată de liberalism protecționist care va dura până în anul 1914, perioadă în care s-a fondat industria națională. Întemeierea Băncii Naționale a României în anul 1881 constituia un suport în finanțarea industriei naționale. Tariful vamal autonom din anul 1886 impunea unele restricții privind importul de produse industriale care ar fi putut concura cu produsele românești. În perioada 1860-1915, s-a acordat o mare atenție activității industriale, fiind publicate aproape 7o de legi. În anul 1887, se votează prima lege de încurajare a industriei naționale, având ca raportor pe Aurelian. Noi prevederi de încurajare a industriei naționale vor fi cuprinse prin legile din ani 1906, 1909, 1911 și 1912.

Opera protecționistă a lui Aurelian își va avea continuarea și perfecționarea prin tariful vamal din anul 1904, inițiat de un discipol al său, Emil Costinescu, cu îmbunătățiri în anii 1906, 1911, 1912 și 1913, act care va constitui baza politicii industriale a României până la sfârșitul Primului Război Mondial. (Costin Murgescu, op. cit. p. 250). Un important rol în politica de protejare a industriei naționale l-a avut Vintilă Brătianu (1867-1930), care avut convingerea nestrămutată că prin lozinca „prin noi înșine”, ne putem dezvolta pe toate căile.

Aceasta însemna „primatul capitalului românesc și a intereselor naționale în conducerea tuturor întreprinderilor economice care lucrau în țară”. Prin înființarea Băncii Românești în anul 1911, cu scopul de a întări rolul B. N. R. se urmărea impunerii politicii protecționiste a industriei naționale, folosirea capitalurilor românești în acest domeniu. Și după Marea Unire, Vintilă Brătianu a continuat să apere interesele industriale ale României, prin înființarea în anul 1923 a Societății Naționale de Credit Industrial. Legile economice din anul 1924 urmăreau asigurarea și întărirea rolului statului în industrie: legea din 7 iunie 1924 privind comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului, legea energiei din 4 iulie 1924 care prevedea dreptul la concesiune numai cetățenilor români.

În baza articolului 19 din Constituția României din anul 1923, care prevedea că zăcămintele miniere și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului român, se adopta în 4 iulie 1924 legea minelor. Sub guvernarea liberală dintre anii 1933-1937 capitalul românesc se consolidează în industria românească, crescând de la 21,21 din anul 1921 la 33,56 la sută în anul 1938. Perioada cuprinsă între anii 1918-1921 poate fi considerată perioada protecționismului consolidat, marcată prin industrializare și intervenționism.

În deceniile trei și patru, mari intelectuali români, prin operele lor, intervin în apărarea intereselor economice ale țării. S-au impus, în mod special, Ștefan Zeletin, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu. Din numeroasele păreri asupra operei lui Zeletin profesorul Costin Murgescu a formulat concluziile sale, concretizate în patru observații importante (Costin Murgescu, op. cit, p. 269-271).

Prima observație se referă la faptul că Zeletin, ca unul dintre „spiritele de cabinet”, s-a alăturat susținătorilor ideilor industriale, dând o nouă viziune asupra economiei naționale.

A doua observație care se impune: „Zeletin este primul dintre cei care tratează în mod explicit și permanent problema dezvoltării industriale ca parte integrantă a dezvoltării capitaliste a României și o condiționează organic de funcțiile burgheziei naționale” , pornind de la studierea genezei și evoluției moderne, a direcției devenirii istorice.

A treia observație este că, pe lângă multiple argumente de ordin economic legate de dezvoltarea țării, Zeletin vine cu argumentul necesității dezvoltării industriale pentru înzestrarea armatei naționale (Ștefan Zeletin, Burghezia română. Originea și rolul ei istoric. Buc, 1925, p. 149). A patra observație privește atitudinea lui Ștefan Zeletin față de capitalul străin. Se separă de ideea lui Vintilă Brătianu de renunțare la capitalul străin și declara în anul 1925 un principiu de politică economică:

„Porți închise pentru fabricate străine, dar deschise pentru capitalul străin și capacități străine” (Op. cit. p. 134), și folosirea acestuia până la o dezvoltare industrială națională capabilă să facă față concurentei industriei străine, aplicarea acestei politici pe termen lung și cu intervenției statului. Virgil Madgearu (1887-1940), în lucrarea sa „Agrarianism, capitalism, imperialism” a acordat mare atenție cercetării economiei naționale.

El a considerat că regimul neoiobag a întârziat procesul de formare a capitalului românesc, iar cel străin nu a avut influență asupra dezvoltării industriei românești, produsele străine au concurat și distrus producția industriei casnice și meșteșugărești românești. Rezultatul a fost că industria românească s-a dezvoltat încet, mai întâi cu capital și tehnicieni străini, ca anexă a capitalului străin sau a celui din interior, apoi fiind o creație a protecționismului de stat.

Dezvoltarea industriei românești nu a urmat pașii din țările apusene cu reorganizarea industriei casnice și a meșteșugurilor și s-a trecut direct la industria de fabrică cu ajutorul capitalului străin și a politicii vamale protecționiste, industria care a luat naștere a avut un caracter de „seră” bazat mai mult pe consumul de stat și nu privat. Considera că industria este necesară din mai multe puncte de vedere: pentru încadrarea proletariatului agricol, valorificarea muncii naționale, pentru a face față pericolului de cotropire german, pentru superioritatea muncii, productivitatea mai mare în industrie decât în agricultură (ca și Manoilescu), pentru înzestrarea armatei cum susținea și Zeletin.

Spre deosebire de Vintilă Brătianu, cerea egalitate între capitalul străin și cel românesc, conform lozincii „porților deschise” național- țărănistă. Virgil Madgearu considera că intervenționismul statului „constă într-un sistem de măsuri de politică economică care caută să modifice cursul producției, distribuției și consumului în economia națională” (V. Madgearu, Economia dirijată. În Viața românească, XXVI,1938, nr. 7, apr. 15). Mihail Manoilescu (1897-1950) a avut ca preocupare modificarea tarifului vamal încheiat de Vintilă Brătianu în anul 1920, apoi a taxelor vamale a tarifelor din 1926 și 1927 în baza diferențelor de productivitate.

Marile decalaje între productivitatea muncii industriale și muncii agricole, devin unul din pivoții viitoarei sale teorii asupra protecționismului, asupra schimburilor internaționale. Continuând cercetarea lasă pe plan secund protecționismul vamal și consideră că esențial sistemului teoretic pe care îl concepe este evidențierea relației dintre productivitatea națională a muncii și comerțul internațional publicând a doua ediție a lucrării sale, cu titlul „Forțele naționale de producție și comerțul internațional”.

Anul 1938 marchează o nouă formă de politică economică, cea autarhică, drept o strategie de supraviețuire, în perioada 1940-1944, manifestată printr-o închidere economică față de exterior. Până în anul 1947 s-a trecut treptat de la o coordonare care avea ca scop protecție economică la un control total al economie.

Astfel s-a ajuns la autarhia totală, limita extremă a protecționismului, în care ideea de apărare a economiei naționale devine ideea de izolare totală, cu toate consecințele care au urmat. S-a trecut la politica de industrializare forțată cu scopul de a ne asigura independența totală față de țările industriale avansate. Au fost construite fabrici, mari combinate cu o productivitate scăzută față de întreprinderile din străinătate, multe produse vândute peste hotare la prețuri sub cheltuielile de producție, un mare volum de materie primă fiind adus din străinătate de la distanțe enorme.

S-a dorit o protecție a industriei, a economiei naționale, protecție realizată cu mari sacrificii. Cu toate marile greșeli în conducerea economiei naționale, putem considera că într-un timp nu prea mare – de patru decenii- s-a reușit să se treacă de la o economie eminamente agrară la economie industrial-agrară. După evenimentele din anul 1989, într-o perioadă chiar mai scurtă, printr-o politică economică liberalistă, s-a reușit să se distrugă ceea ce se construise mai înainte.

Marii noștri economiști din trecut au venit cu multe idei și au arătat drumuri de urmat pentru anumite perioade din istoria țării. Pe care ar trebui să alegem acum pentru a ieși din situația economică la care am ajuns?

Cornel Sârbu