„Reconstituirea” sau rana comunismului românesc

— „De ce-ai dat, mă, de ce-ai dat?”

— „Te doare, mă, te doare?”

— „Mă doare, mă… mă doare-n cur.”

Trei replici scurte, trei pietre aruncate întrun lac liniștit, iar valurile lor se propagă până la noi, la decenii distanță. Ele nu sunt doar replici de film, ci ecouri ale unei țări întregi, îmbrăcate în lanțurile unei epoci unde durerea se măsura în ironie și în dispreț. Nu este întâmplător că „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie a rămas un ritual al memoriei sociale prin cinema, o fotografie aruncată în acid, unde chipurile devin schelete, iar râsul se topește în țipăt.

În 2006, când noul val românesc începea să își facă simțită prezența în festivaluri internaționale, critica simțea nevoia de a privi în urmă, de a ridica o hartă a râurilor care se adunau în aceeași deltă. Se dorea o ordine, un top, un fir roșu, ca nu cumva România să se rătăcească în propria ei oglindă spartă. Topurile, în general, sunt ca vitrinele: arată mai mult decât sunt dispuse să spună, organizează obiectele după un criteriu de vizibilitate și uită că în spatele lor se ascunde praful.

Și totuși, în cazul filmului românesc, topul din 2008, „Cele mai bune filme românești (1912–2007)”, a funcționat ca un act de arheologie culturală. S-a ridicat o coloană vertebrală pe care cinema-ul autohton putea să-și sprijine fragilitatea. În această coloană, câteva filme ard cu intensitate „Pădurea spânzuraților” (1964) de Liviu Ciulei, „Reconstituirea” (1968) de Lucian Pintilie și „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) de Cristi Puiu.

Lucian Pintilie, născut în Basarabia, în 1933, nu a fost doar un regizor. El a fost chirurgul care a avut curajul să taie până la os, să pună lumina direct pe rană. A montat teatru, a regizat operă, dar în film și-a folosit bisturiul cel mai ascuțit. „Reconstituirea” sa nu este o simplă poveste despre doi tineri obligați să repete o bătaie pentru un proces penal. Este ritualul absurd al unei epoci. Este un teatru al violenței fără sens, în care autoritatea devine caricatură, iar individul – carnea de tun sau materialul unui experiment insolit.

Filmul lui Pintilie e ca un acvariu: personajele sunt pești prinși între geamuri groase, iar noi, cei de dincolo, îi privim cum se izbesc de pereți. Ei respiră greu, iar apa e tulbure, dar nimeni nu sparge acvariul. Un film care deranjează e un film care spune adevărul. De aceea, „Reconstituirea” a fost rapid retras din sălile de cinema. Nu pentru că ar fi instigat, ci pentru că oglinda pe care o ridica arăta prea limpede chipul hâd al Sistemului, care, asemenea unui vampir, nu suporta lumina. Și totuși, interdicția a transformat filmul într-un mit.

Ce e interzis devine dorit, ce e ascuns devine esențial. Generații întregi au vorbit despre film ca despre o carte secretă, o Evanghelie apocrifă a cinematografiei românești. Când Cristi Puiu aducea pe ecran „Moartea domnului Lăzărescu”, iar Cristian Mungiu semna „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, nu făceau altceva decât să ducă mai departe torța aprinsă de Pintilie. În spatele realismului lor clinic, al tăcerilor și al cadrelor lungi, se simte ecoul „Reconstituirii”.

Fără Pintilie, poate că Noul Val ar fi fost doar o copie a altor cinematografii europene. Cu el, însă, a devenit o descendență legitimă: filmul ca diagnostic, ca proces-verbal al unei lumi unde fiecare detaliu banal ascunde o fisură a unui regim iluzoriu.

Florentin Streche