Rigoare și Inefabil

Un lucru este sigur, în cazul de față: muzicianul și poetul sunt contopiți în aceeași ființă. Ambii (muzicianul și poetul) vor să dezvăluie lumii, în care sunt parte, tot ce cunosc despre lucruri, stări de spirit, speranțe, amintiri, mirări și neclintite destine. Cu alte cuvinte, vin și nu se tem, cu sufletul în palme și-l oferă, necondiționat semenilor.

Cred despre ei înșiși că au puteri miraculoase, de vreme ce pot lua diferite înfățișări: „Stea însângerată crepuscular,/ lumină ce despică hrubele galactice” adică, sunt niște întâimergători, deschizători de drum. Mai pot fi: „Viață- aninată de firul înnodat/ cu forța îndemnului primar,/ vin vechi, și greu, și mult prea dulce/ din sticla pe care-apoi am aruncat-o în ocean/ în clipa distins doritului popas de naufragiat…” („Cantus firmus” – pg, 112).

Ca și muzicianul cu care este frate geamăn, poetul are rigoarea existenței; din sinele său emană tot misterul „inefabilului”. Ca și muzicianul ȘERBAN-DIMITRIE SOREANU, poetul, cu același nume, înscrie, descrie, cântă și încântă. Cum o poate face? Ce resorturi lăuntrice îi susțin demersul creator dându-i viață? Răspunsul la aceste întrebări vine de dincolo de noi, de înțelegerea noastră, de la cerul înstelat, pe care nu încetăm să-l admirăm, copleșindu-ne. Creatorul lui, al văzutelor și nevăzutelor, picură din potirul conținând magia sa, câte puțin și asupra unora dintre noi, dar care, potrivit celui care oferă, sunt îndreptățiți să primească.

Înscrierea, descrierea, cântarea și încântarea alcătuiesc patrulaterul de forțe care susțin poezia, prin contopire „într-o magie a flux-refluxului dintru ‘năuntrul poetului, creatorului înspre destinatar, cititor, ascultător, spectator, dinspre sinele său întru năuntrul sinelui și, de aici, mai departe, către înconjurul, mediul ambiant care, intră sau nu în rezonanță afectivă cu ceea ce îi oferă creatorul. Trebuie cunoscut că, poetul – aidoma muzicianului (amintesc că ne referim la una și aceeași persoană) nu vrea nimic. Bine, bine -veți zice- dar o intenție, o finalitate tot are, nu?!

Creatorul își împlinește predestinarea, rostul de dinainte hotărât de Marele Anonim, cum îl numea Blaga, adică, și acum, citez din capitolul Poetizare … „Împlinește trecerea din ordinea primordială prin haosul existențial” („din haos, Doamne m-am născut/ și m-aș întoarce-n haos” Eminescu – „Luceafărul”), în ordinea supremă a ființei sale, identificată drept o umbră de îndoială a arhetipului original. „Poetul ca și muzicianul dorește mult mai mult decât omul obișnuit pentru care, cuvântul nu e mai mult decât un vehicul, un vector al comunicării cu cei din jur. Atât și nimic mai mult. Poetul însă vrea doar să respire prin cuvânt, adică, prin metaforă, să atingă, să pipăie, dacă vreți, existența ca bucurie în sine.

În mare măsură și, credeți-mă că știu ce afirm – domnul ȘERBAN-DIMITRIE SOREANU, în poeziile cuprinse în finalul volumului reușește ceea ce și-a dorit. Dezvăluindu-se, în partea de lumină a sufletului său, poetul ne invită într-o călătorie inițiatică – „Dincolo de joc”, unde să ne cunoaștem „semnul infinitului” și „esențele de nerostit/ Infinitul și iubirea”. Dacă ne țin curelele, putem să cunoaștem „Momentul Adevărului”, parte a lui fiind și zicerea „adevărul păcii/ e războiul”/. Purtăm în noi, crede poetul, un „stigmat arhaic”, în traducere liberă putând să însemne „vorba înfricoșată/ de libertatea rostirii/…”

Un alt subiect, perceperea multidimensională a Timpului prin implicarea tuturor organelor de simț, mâna, ochii, urechea, care prin extraordinara capacitate de percepere a auzului interior”, aude glasul neauzit de nimeni ce „implora iubirea”. Plecarea „pentru tot timpul”, adică moartea înseamnă adormirea „ochilor, urechilor, picioarelor, gândului în fapt – anihilarea tuturor legăturilor cu existența”. Șerban-Dimitrie Soreanu face parte din categoria personalităților accentuate cărora austriacul Karl Leonard le-a dedicat, un foarte incitant volum, în care arată că pentru astfel de personalități, scrisul degajă o libertate a spiritului de a se orienta spre tot ce îi înconjoară și face lumea mai frumoasă și mai interesantă. Acesta este un exercițiu al puterii lor de a se transfera, de a crea armonie din cuvinte, de a le da viață și culoare.

Acești creatori, uneori se transferă dincolo de cuvinte pentru a ne dezvălui ceva din universul existențial: dragostea de frumos și adevăr, înfrățirea omului cu natura, dorul și jalea, setea de viață, chiar dacă uneori este brăzdată de trăznetele durerii, neliniștea trăirilor scurgerii ireversibile a timpului, contorsionatele trăiri ale adaptării la noul mod de viață, departe de ce ne-am dorit să fie.

Dacă poetul și muzicianul Șerban-Dimitrie Soreanu nu s-a distanțat de romantism, este și din convingerea că romantismul, înnobilează, umanizează, apropie mai mult oamenii între ei, dă aripi minții și sufletului, dă speranțe, încântă de frumusețea florilor și înfrunzirii frunzelor, șoptitului șoaptelor, ne dă vibrația caldă a nostalgiei chiar dacă nu vrem să arătăm. Modest, în fond, acest poet-muzician crede, și, vai, ce bine este că mai putem vorbi de asemenea credințe! că menirea poetului pe lume este de a elogia faptele bune ale semenilor săi, izbânzile, destinul lor de mulțumire ori de adaos sufletesc.

Nu exemplific, fiindcă versurile care servesc această idee sunt prezente în mai toate paginile volumului. Totul sau aproape totul – ajunge în poezie cu o anumită ocazie, este ocazional, înainte de a căpăta veșmântul perenității, al veșniciei chiar, grație întraripării pe care poetul o gândește și o face de fapt. Pe această idee, probabil, se întemeiază concepția poetului Șerban-Dimitrie Soreanu, care nutrește credința vrednică de orice laudă că lumea nu are o parte poetică și alta nepoetică, ci este poetică în măsura în care artistul liric știe s-o facă astfel și nepoetică dacă locul creației este uzurpat de inepție și de artefact. În timp ce scriam acest eseu, brusc mi-a venit în minte poezia lui Mihai Eminescu „De-or trece anii…”.

Aici, poetul nostru național exprimă inexprimabilul adică inefabilul, apropierea de acesta se realizează în dimensiunea temporală numită durată: „De-or trece anii cum trecură/ Ea tot mai mult îmi va place/ Pentru că-n toat-a ei făptură/ E-un „nu știu cum” ș-un „nu știu ce”. Ce rezultă de aici? Că inefabilul există, în măsura în care Eminescu, animat de o trăire necomună, alimentată de un derivat al iubirii totale, profundă față de „făptura” iubitei care, „tot mai mult îmi va place,/ Pentru că-n toată a ei făptură/ E-un „nu știu cum” și-un „nu știu ce”. Cu cât mai mult caută să-și explice ce simte și de ce simte astfel, misterul devine și mai profund iar interzicerea accesului la înțelesul existent dincolo de cuvinte este total, cu alte cuvinte, dacă îmi este îngăduit să mă pronunț „inefabilul” e o trăire pură, divină, înțelesul său ne este neîngăduit și cred că cea mai fericită exprimare a sa fiindcă „trebuia să poarte un nume” („Sorescu”) este un „nu știu cum” și „un nu știu ce”.

Ca dovadă că „inefabilul” e darul, pe care Dumnezeu l-a dăruit, la foarte puțini creatori și, doar ca trăire sufletească pură, are în vedere perceperea multidimensională a Timpului prin implicarea tuturor organelor de simț, mâna, ochii, urechea, care prin extraordinara capacitate de percepere a auzului interior”, aude glasul neauzit de nimeni ce „imploră iubirea”. Eminescu încearcă să descopere ce se află dincolo de „nu știu cum” și „nu știu ce” prin întrebări explicite dar care rămân fără răspuns. Prin urmare: „M-a fermecat cu vreo scânteie/ Din clipa-n care ne văzum?/ Deși nu e decât femeie,/ E totuși altfel, „nu știu cum”/ de-aceea una-mi este mie/ De ar vorbi, de ar tăce;/ Dac-al ei glas e armonie,/ E și-n tăcere-i „nu știu ce”/ Astfel robit de-aceeași jale/ Petrec mereu același drum…/ În taina farmecelor sale/ E un „nu știu ce” și un „nu știu cum”.

Plecarea „pentru tot timpul”, adică moartea înseamnă adormirea „ochilor, urechilor, picioarelor, gândului în fapt anihilarea tuturor legăturilor cu existența”. Acest moment e unul de maximă solemnitate și gravitate care îl obligă pe poetul Șerban-Dimitrie Soreanu să-și pună întrebarea cheie, dacă și-a împlinit sau nu menirea ce i-a fost hărăzită. Momentul extincției semnifică, în concepția acestui poet o scadență, în sensul de a restitui, în acea clipă, tot ce-a primit din momentul nașterii până la cel al încheierii vieții.

Creația sa lirică este în cea mai mare măsură a ei, o hartă seismică a sufletului său, a zonelor celor mai vulnerabile ale acestuia la impactul cu tot ceea ce înseamnă viață. Poetul Șerban-Dimitrie Soreanu are înțelepciunea care îl face să înțeleagă că, poezia este un act de eroism iar poetul este ocnaș la mina, în care, în adâncuri cuvintele așteaptă să fie descoperite și aduse la lumină și prin trudă răbdătoare „să iște frumuseți și prețuri noi” (T. Arghezi – Testament). Poezia nu este un alter ego, ci este chiar poetul care a creat-o, altfel nu s-ar fi cunoscut niciodată. Trebuie să reținem că între absența noastră din lume și prezența noastră potențială, așezăm poezia ca o punte, ca un model posibil de existență.

Aplecându-mă cu mare atenție asupra poeziilor domnului Șerban-Dimitrie Soreanu am ajuns la convingerea că, dacă toate bucuriile, tristețile, durerile, extazul, iubirea aproapelui ca parte a dumnezeirii din sine, locul natal ca parte a realității cu numele țară, tot ce ține de om, existența în sinea sa a sevei și luminii care zidește, nu s-ar fi acumulat și sedimentat în adâncul sufletului său, ca la un moment dat, asemeni unui vulcan, mult timp aflat în adormire, să se trezească deodată și să ne arate ce înseamnă o forță a naturii dezlănțuite, poetul la care, surprins plăcut, mă refer, n-ar fi devenit valoarea de astăzi, demnă de atenția și respectul a numeroși cititori dar și al multor personalități din lumea scriitorilor, criticii și istoriei literare.

În timp ce mă documentam, în vederea alcătuirii acestui eseu, avându-l ca reper pe poetul și muzicianul Șerban-Dimitrie Soreanu, am înțeles și sunt mândru de acest fapt că, ambii doresc cu toată ființa lor (muzicianul și poetul) să dezvăluie celor pentru care crează, tot ce știe despre lucruri, trăiri afective, aduceri aminte, uimiri și de neclintit destine. Se înfățișează și nu se teme, cu sufletul în palme și îl dăruie, fără nici o condiție semenilor. Îngemănând cele două ipostaze existențiale, poet și muzician, în prima ipostază, posedă și dezvăluie rigoarea existenței; din sinele său, emană tot misterul „inefabilului”. Poetul cu același nume, înscrie, descrie, cântă și încântă. Cum o poate face – am comentat în partea de început a acestui eseu.

În căutările mele l-am aflat pe scriitorul libanez Kahlil Gibran, pe care parcurgându-i volumul „Darul iubirii”, 2012, tradus și îngrijit de Mihai Claudiu Marăi și servindu-mi eseului pe care l-am scris, citez următorul text:

„Drumul spre lumină este un drum al împlinirii de sine, un drum al trezirii și al deschiderii către nemărginirea Ființei, este drumul dinspre noaptea începutului de om către ziua Sinelui prealuminat. Cele cunoscute sufletului rămân adesea necunoscute omului. Suntem cu mult mai mult decât putem să gândim. Când muncești ești asemeni unui fluier prin miezul căruia șoapta timpului e preschimbată-n melodie. Când muncești, atunci iubești cu adevărat viața, iar când iubești viața prin muncă, atunci cunoști cel mai adânc secret al ei”. (INEFABILUL)

Geo Călugăru