Rolul şi importanţa Secretariatului de Stat pentru Culte (SSC)

legătura statului cu viaţa religioasă, între responsabilitate şi misiune

Apariţia instituţiei actuale se leagă de însuşi momentul de întemeiere a statului român modern prin Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Imediat după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Tării Româneşti, în ianuarie 1859, a fost înfiinţat la Iaşi şi la Bucureşti câte un Minister al Cultelor. Începând din anul 1862, odată cu unificarea administrativă a Principatelor Romane, a luat fiinţă Ministerul Cultelor, a cărui existență continuă până astăzi.

În anii 1867- 1921 a funcţionat sub denumirea de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tocmai pentru a accentua caracterul principal al activităţii Bisericilor în educaţie şi instrucţie, cunoscându-se faptul că în perioada respectivă şcolile confesionale aveau o mare pondere în sistemul educaţional românesc.

După realizarea Marii Uniri din 1918, Ministerul Cultelor şi Artelor a devenit organul central al statului pentru problemele cultelor religioase (1921-1930), pentru a reveni la forma denumirea Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1930-1939), apoi s-a reorganizat în Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor (1940- 1945), iar în perioada 1946-1957 a redevenit Ministerul Cultelor; din anul 1957 a funcţionat sub denumirea de Departamentul Cultelor.

Asocierea cultelor cu artele în perioada interbelică se justifică în special prin activitatea de depistare, restaurare şi conservare a monumentelor istorice religioase, şi prin constituirea şcolii româneşti de restaurare în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice. După decembrie 1989, Departamentul Cultelor redevine pentru o scurtă perioadă Ministerul Cultelor (ianuarie-iulie 1990), după care funcţionează până la finele anului 2000 sub forma de Secretariat de Stat pentru Culte. În aceşti ani, legătura instituţiei cu Guvernul s-a realizat prin intermediul unui ministru de stat, iar în anii 1996-2000 s-a aflat în subordonarea directă a Primului Ministru.

Din 29 decembrie 2000 s-a revenit la formula interbelică, Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 29 decembrie 2009 s-a reînfiinţat Secretariatul de Stat pentru Culte, în subordinea/subordonarea directă a Primului Ministru. Din luna mai 2012, Secretariatul de Stat pentru Culte s-a reorganizat ca instituţie publică în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, fiind condusă de un director general.

Din decembrie 2012 Secretariatul de Stat pentru Culte s-a reorganizat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în coordonarea Primului Ministru.

Despre activitatea Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) în prezent

Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) care, începând cu 23.06.2023 este condus de domnul Secretar de Stat Ciprian – Vasile Olinici, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea Prim-Ministrului, prin Cancelaria acestuia, fiind principala instituție care gestionează relațiile dintre stat și organizațiile religioase din România.

Totodată, oferă expertiză în domeniul vieții religioase și participă direct la elaborarea și aplicarea politicilor publice privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Cine conduce instituția?

Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) este condus de un secretar de stat, în prezent, cum spuneam mai sus, fiind domnul Ciprian – Vasile Olinici, numit prin decizie a Prim-Ministrului, care este sprijinit în activitatea sa de personalul de conducere din cadrul instituției: directorul de cabinet, directorul general, directorul general adjunct și un șef serviciu (Direcția Generală Relații Culte și Organizații Religioase (DGRCOR), directorul și directorul adjunct (Direcția Economică, Resurse Umane și Administrativ (DERUA).

Care sunt sursele sale de finanțare?

Secretariatul de Stat pentru Culte este finanțat de la bugetul de stat, Secretarul de Stat pentru Culte deținând calitatea de ordonator principal de credite.

Care sunt principalele atribuții ale Secretariatului de Stat pentru Culte (SSC)?

– asigură relaţiile statului cu toate cultele, asociaţiile religioase şi asociaţiile şi fundaţiile care au şi obiective religioase din România;

– sprijină toate cultele, asociaţiile religioase şi asociaţiile şi fundaţiile care au şi obiective religioase, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare ale acestora, în vederea participării lor la viaţa socială şi spirituală a ţării, urmăreşte ca în relaţiile dintre culte, asociaţii religioase şi asociaţiile şi fundaţiile care au şi obiective religioase să fie excluse orice forme, mijloace şi acţiuni de învrăjbire religioasă;

– participă la soluţionarea amiabilă a conflictelor dintre culte, asociaţii religioase şi asociaţiile şi fundaţiile care au şi obiective religioase;

– monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale referitoare la respectarea libertăţii religioase;

– elaborează studii şi sinteze documentare referitoare la viaţa religioasă din România, precum şi despre activitatea cultelor şi organizaţiilor religioase din alte ţări; organizează dezbateri, cu participarea specialiştilor români şi străini, privind teoria şi practica laică şi ecleziastică în acest domeniu;

– gestionează resursele financiare publice alocate pentru completarea fondurilor necesare salarizării personalului clerical şi neclerical, potrivit legii;

– acordă sprijin financiar în condițiile legii cultelor religioase recunoscute pentru:

– plata contribuţiilor pentru completarea drepturilor salariale ale personalului neclerical, inclusiv a sumelor aferente necesare pentru plata tuturor contribuţiilor stabilite de lege;

– construirea, în condiţiile aprobării documentaţiilor tehnico-economice potrivit reglementărilor în vigoare, precum şi repararea lăcaşurilor de cult care aparţin cultelor recunoscute de lege;

– proiectarea, restaurarea şi conservarea lăcaşurilor de cult care sunt monumente istorice şi care aparţin cultelor recunoscute de lege;

– restaurarea şi conservarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil ale cultelor recunoscute de lege;

– completarea fondurilor proprii necesare întreţinerii şi funcţionării unităţilor de cult cu venituri mici sau fără venituri şi aşezămintelor de asistenţă socială acreditate şi licenţiate;

Secretariatul de Stat pentru Culte, promotor al libertății de religie și al parteneriatului dintre Statul român și cultele religioase

Împlinirea a 160 de ani de la înfiinţarea Ministerului Cultelor, al cărui continuator este astăzi Secretariatul de Stat pentru Culte, reprezintă un moment semnificativ în viața Statului Român modern, care ne oferă atât prilejul omagierii memoriei ctitorilor și personalităților care au condus această instituţie, cât şi pe cel al reflecției asupra modului în care cooperarea dintre Stat și cultele religioase s-a dezvoltat de la constituirea Statului român și până în prezent.

1. Actul constitutiv al Ministerului Cultelor, denumit iniţial ca Minister unic al Cultelor şi Instrucțiunii Publice, este strâns legat de numele Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care prin măsurile inițiate la acea vreme a dorit așezarea statului făurit în anul 1859 în cadre moderne. Astfel, unificarea administrativă a celor două Principate Române în noul stat numit România (1862) a însemnat nu numai încetarea activității Marei Logofeții a Credinței în Țara Românească și a Vorniciei Bisericești în Moldova, înființate în temeiul Regulamentelor Organice, ci și apariția unei structuri administrative moderne și unitare.

Pe parcursul istoriei sale, instituția administrației publice centrale cu atribuții în domeniul vieții religioase, condusă de personalități precum Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Titu Maiorescu, Spiru Haret, Simion Mehedinți, Octavian Goga ori Nicolae Iorga, a funcționat fie ca structură de sine stătătoare, cu rang de minister, departament sau secretariat de stat, fie parte integrată în cadrul altor ministere (Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Ministerul Cultelor și Artelor, Ministerul Culturii și Cultelor).

Experiența acestor 160 de ani a arătat că, pentru o bună funcționare instituțională și pentru recunoașterea rolului important al cultelor în societatea românească, este necesar ca instituția centrală de stat cu atribuții în domeniul vieții religioase să nu fie subordonată altor ministere (cu priorități culturale, educaționale, de ordine publică sau de asistență socială), ci să se recunoască faptul că viața religioasă a cetățenilor este o valoare suficient de importantă pentru a fi garantată și protejată ca atare, printr-o instituție de stat distinctă.

Fără îndoială, așa cum se menționează și în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, „Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social – caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale”, însă numai existența unui organism statal de sine stătător reflectă în mod deplin specificul și amploarea activității cultelor religioase.

2. Primii 130 de ani de existență a acestei instituții au fost marcați de preocuparea deosebită a autorităților vremii de „supraveghere și control” al activității cultelor religioase. Astfel, Legea 54/1928 privind regimul general al cultelor prevedea că „Statul are asupra tuturor cultelor dreptul de supraveghere şi control, care se va exercita prin Ministerul Cultelor” (art. 25).

Pe de altă parte, însă, două momente esențiale în istoria modernă și contemporană a Bisericii Ortodoxe Române, respectiv recunoașterea de către Patriarhia Ecumenică a Autocefaliei în anul 1885 și a Patriarhatului în anul 1925, au fost posibile și datorită implicării deosebit de active a Statului român.

3. Raporturile Stat-Biserică vor suferi schimbări esențiale odată cu instaurarea regimului comunist, accentuându-se atribuțiile de supraveghere și control. În acest sens, Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, noua reglementare în materie, enunța atribuțiile Ministerului Cultelor prin verbe precum „examinează”, „aprobă”, „încuviințează”, „suspendă”, „verifică”, „recunoaște”, „anulează” etc.

Cu toate acestea, nici un act normativ din acea perioadă nu a reglementat expres separarea Statului de Biserică. Ulterior, Decretul nr. 334/1970 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului Cultelor prevedea dreptul acestei instituții de a „înfăptui politica statului cu privire la organizarea şi activitatea cultelor” (art. 1), de a avea drept de control şi supraveghere a întregii activități a cultelor, de a aproba înfiinţarea unităţilor de cult și a mănăstirilor, de a suspenda orice dispoziții ale cultelor şi de a cere acestora orice fel de date şi informaţii.

4. Însă ultimele trei decenii, odată cu schimbările politice de după decembrie 1989, au dus la o dezvoltare a relației dintre Stat și culte fără precedent în istoria României, pornind de la principiile democratice ale libertății de conștiință și ale libertății credințelor religioase, precum și de la prevederile art. 29 alin. (5) din Constituție, potrivit cărora „cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia…”.

Așadar, înțelegând rolul important al Bisericii Ortodoxe Române și al celorlalte biserici și culte recunoscute în istoria națională a României și în viața societății românești, Secretariatul de Stat pentru Culte a sprijinit constant activitatea acestora din punct de vedere financiar, edilitar, cultural și educațional, devenind un partener de dialog esențial al cultelor recunoscute.

Actualele atribuții ale Secretariatului de Stat pentru Culte, cuprinse în Hotărârea de Guvern nr. 44 din 13 februarie 2013 privind organizarea și funcționarea Secretariatului de Stat pentru Culte, (n. aut. care, între timp, a fost modificată și înlocuită cu H.G. nr. 725/28.06.2024) reflectă sfera largă a competențelor acestui organism central și rolul său proeminent în cultivarea relațiilor dintre culte și a acestora cu statul și cu autoritățile centrale și locale.

Astfel, Secretariatul de Stat pentru Culte contribuie la buna desfășurare a vieții religioase în societate prin:

monitorizarea aplicării actelor normative interne și internaționale referitoare la respectarea libertății religioase; participarea la soluționarea amiabilă a conflictelor dintre culte;

elaborarea și avizarea proiectelor de acte normative cu implicații în domeniul vieții religioase;

analizarea și întocmirea planurilor de învățământ și a programelor analitice pentru predarea religiei;

analizarea legalității înființării unor noi culte și asociații religioase;

sprijinirea salarizării personalului clerical, monahal și neclerical, atât în țară, cât și în străinătate;

sprijinirea activităților de asistență religioasă și socială în armată, penitenciare, spitale, în cămine de bătrâni, case de copii și în alte instituții;

acordarea de sprijin financiar pentru construirea, repararea și restaurarea lăcașurilor de cult, a bunurilor din patrimoniul cultural național, a clădirilor administrative bisericești și a instituțiilor de învățământ teologic; achiziționarea de imobile necesare desfășurării activității de cult în România și în comunitățile românești din străinătate etc.

5. Cele mai importante momente de cooperare instituțională între cultele recunoscute și Statul român după 1990 au fost întâlnirile care au dus la redactarea textului Declarației cultelor pentru integrarea României în Uniunea Europeană de la Snagov din anul 2000 şi a actualei Legi nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (în anul 2005).

Totodată, în ultimii ani, mai ales în perioada pandemiei, au fost organizate numeroase ședințe comune de lucru cu larga participare a autorităților publice centrale, dintre care, fără precedent, trei întâlniri ale reprezentanților cultelor religioase cu prim-miniștrii Guvernului României. Toate acestea au fost posibile cu contribuţia Secretariatului de Stat pentru Culte.

În același timp, cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se explică atât prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile populației României, cât şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social: sărăcia, sănătatea precară a cetățenilor, migrația, șomajul, ajutorarea bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate etc.

Desigur, în prezent apar noi provocări şi noi priorități care necesită o intensificare a cooperării dintre stat şi cultele religioase. Școlile și primele universități erau pe lângă biserici și mănăstiri, profesorii erau teologi, în lăcașele de cult s-au păstrat mari biblioteci.

Este încă și astăzi controversat rolul cognitiv al religiei. Întrebarea care se pune este dacă omul modern, conectat la cele mai variate forme de informare, mai poate considera religia ca o sursă de cunoaștere. Sunt destui cei care consideră că religia este modul de viată spiritual al celor ignoranți, iar filozofia și știința sunt preocupări pentru intelectuali.

Putem aminti afirmația Fericitului Augustin care aprecia că „neștiința prețuiește mai mult decât știința, deoarece prima vine de la Dumnezeu, iar cea din urmă vine de la oameni”. Știm că pentru un credincios religia este singura explicație adevărată, dar și că mulți oameni de știință nu contestă rolul religiei în viața spiritual. Albert Einstein spunea „cine bea paharul științei până la jumătate, va rămâne ateu; cine îl bea până la final, îl descoperă pe Dumnezeu”.

Dr. Stelian Gomboş