Schopenhauer, Eminescu și Borges: ÎNTÂLNIREA DIN BIBLIOTECĂ

Întâlnirea în complexul traseu al lecturii cu A.Schopenhauer se petrece în perioada adolescenței și a studiilor universitare, atât în cazul lui Mihail Eminescu, cât și în cel al lui Jorge Luis Borges. Filosofia lui Schopenhauer, în general, era considerată o „filosofie a artiștilor prin excelență” (Thomas Mann). Mihail Eminescu avea 10 ani când A. Schopenhauer se stingea din viață la Frankfurt, în 1860. La 24 de ani, poetul nostru citise pe Schopenhauer, așa cum reiese din scrisoarea adresată lui Titu Maiorescu.

Ideile metafizice ale filosofului german îl vor înrâuri decisiv în înfăptuirea prozei sale fantastice, pe care o redactează aproape în întregime în perioada studiilor și pe care o publică până la 26 de ani. Despre prozele fantastice publicate în timpul vieții, amintim că această editare a avut loc până în 1876. „Făt-Frumos din lacrimă” a apărut în noiembrie 1870. „Sărmanul Dionis”, citit la 1 sept. 1872 la „Junimea”, fusese terminat în perioada studiilor vieneze. „La aniversară” a apărut la 9 iulie 1876.

„Cezara” a fost publicată în august 1876. Proza fantastică din manuscrise cuprinde lucrări considerate neterminate, realizate, cu câteva excepții, în timpul studiilor. „Geniu pustiu” a fost scris între 1868-1869 la București și reluat la Viena în 1870. „Umbra mea” datează din perioada studiilor vieneze, adică din 1869. „Archeus” pare a fi scrisă cam 1875.

„Avatarii faraonului Tlà” este redactată în timpul studiilor la Viena și Berlin. „Aur, mărire și amor” este o fiziologie scrisă pe la 1874. „Visul unei nopți de iarnă” aparține perioadei gazetăriei.

Și Eminescu, și Borges vor remarca faptul că, admirator pe față al filosofiei lui Kant fiind, Schopenhauer este, mai cu seamă, un maestru al intuițiilor certe, fără cusur formulate stilistic, ce generalizează concluzii plecate de la observații ale lumii tangibile.

În timp ce pentru Hegel contradicția era dimensiunea vitală a realității, A.Schopenhauer atribuie paradoxului meritul de a limpezi rațional conturile și asprimile vieții, înrâurit de formulările din înțelepciunea tradiției budhiste. A. Schopenhauer pare în zilele noastre filosoful născut spre a străluci în absență. „Lumina stelei ce-a murit” „o vedem azi” aproape în toate operele scriitorilor ce i-au succedat, ca semn al înrâuririi sale asupra spiritului mondial, deși „nu e” numai atât – pentru a parafraza metafora eminesciană – căci nu poate fi vorba numai de o reflexie, ci și de foarte multă reflecție provocată de lectura paginilor sale.

Comparatismul practicat de Schopenhauer în „Aforismele” sale descoperă cititorului român și argentinian asemănări în considerațiile filosofice ale înțelepților din toate timpurile. A. Schopenhauer scrie: „este știut că drumul parcurs de noi în viață se întunecă odată cu timpul, la fel ca cel parcurs de un călător care privește înapoi la spațiul străbătut.”

Contemplând genial lumea, A. Schopenhauer are talentul de a-i descrie într-un discurs condensat, dar solid articulat și energic structurile și mecanismele universale. Într-o scrisoare de la Berlin din 1874, adresată lui Titu Maiorescu, când acesta îl sfătuia să-și dea doctoratul pentru a ocupa postul de profesor la Universitatea din Iași, Mihai Eminescu scria că „spre a preda filosofia Schopenhaueriană în așa fel încât ea să formeze un curs complet, după cum prescrie însuși autorul, se cer cunoștințe care mi-ar impune o pregătire specială, anume cunoștințe de știință naturală și antropologie.

Mihail Eminescu îi scrie lui Titu Maiorescu cu recunoscuta-i modestie despre faptul că nu se considera un profesor universitar desăvârșit și despre importanța filosofiei lui Arthur Schopenhauer pentru cultura românească, în special pentru „importarea nechibzuită a unor instituții străine”. Această idee va apare și în teoria formelor fără fond dezvoltată de Titu Maiorescu. Mihai Eminescu avea 24 de ani când aprecia astfel importanța filosofiei lui Arthur Schopenhauer.

Un cercetător contemporan, Helmuth Frisch în lucrarea „Surse germane ale creației eminesciene” apărută la Editura Saeculum IO, București, 1999, vine cu o ipoteză interesantă în legătură cu interesul lui Eminescu pentru filosofia lui A. Schopenhauer. Eminescu a primit în dar de la Iacob Negruzzi o ediție a operelor complete ale lui Arthur Schopenhauer și cele 6 volume ocupau „locul de frunte pe masa poetului” (T.V. Ștefanelli, „Amintiri despre Eminescu”, Iași, 1883, pg. 98).

Pe bună dreptate, se consideră că Schopenhauer este, dacă avem în vedere influența ideilor sale asupra spiritului european, marele uitat. Este destul să menționăm studiile apărute despre influența ideilor sale asupra lui Nietzsche, Freud, Maiorescu, Eminescu, Bergson, Junge, Thomas Mann etc. Faptul că Eminescu l-a cunoscut direct pe I.A.Cantacuzino, pe care l-am mai menționat anterior, traducătorul în limba franceză al operei lui Schopenhauer, reiese din conținutul unei telegrame pe care Titu Maiorescu i-a trimis-o de la București, în octombrie 1877, lui Eminescu, la redacția „CurieruluiIași”, în care îi comunica:

„Ți se propune colaborarea la „Timpul”, împreună cu Zizi Cantacuzin și Slavici, și cu 250 franci pe lună. Rosetti și eu te rugăm să primești și să pleci imediat la București. Răspuns simplu plătit.” („Eminescu în corespondență”, Editura Muzeului Literaturii Române, volumul III, Scrisori primite, 1998, pg. 17).

În ceea ce-l privește pe J.L.Borges, acesta l-a lecturat pe Schopenhauer în perioada în care pleca în Europa, pentru a studia la Geneva. El își însușește limba germană, aceasta fiind considerată drept limba filosofiei. Dându-i de furcă „frazele prea lungi din „Critica rațiunii pure” de Kant, îi parcurge entuziasmat pe Nietzsche și Schopenhauer pe când avea doar 19 ani.

Ulterior, pomenita „Schiță autobiografică” J.L.Borges consemna: „Astăzi dacă ar trebui să mă opresc la un singur filosof pe el (Schopenhauer) l-aș alege. Dacă enigma universului poate fi exprimată în cuvinte, cred că în opera sa vom găsi acele cuvinte.”

EXPERIENȚA DE BIBLIOTECAR LE-A FOST COMUNĂ LUI EMINESCU ȘI LUI J.L. BORGES

Numirea îi este comunicată lui Eminescu de Diviziunea Școlilor din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice cu adresa nr. 7816, din 24 august 1874 prin care este invitat „să intre în atribuțiile postului la 1 septembrie 1874, de când va începe onorariul cuvenit după buget.”

La 30 august 1874, Eminescu depune jurământul în fața rectorului Ștefan Micle „de a-și îndeplini cu sfințenie datoria ce-i impune funcția, fără pasiune, fără ură, fără favoruri, fără considerațiuni de persoană, fără nici un interes direct sau indirect” (Arhivele Statului București, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice dosar 2588/1874, pg. 482).

Acesta nu doar părea, ci chiar era locul ideal de studiu pentru cineva căruia îi plăcea enorm să cerceteze și să afle adevărul, să consemneze în calitate de colaborator la prestigioasa editură „Brockhaus” din Leipzig articole bine documentate despre viața culturală și trecutul României și care dorea să se perfecționeze prin dobândirea doctoratului la Berlin.

Convins că fără o colecție de manuscrise și fără un inventar complet al tuturor cărților, biblioteca nu poate deveni un mijloc util în eforturile intelectuale ale oamenilor de cultură. Mihai Eminescu, în timpul cât a fost bibliotecar a fost foarte preocupat de creșterea fondurilor bibliotecii (creștere pe care, uneori, o înfăptuia din modesta sumă de 200 lei noi, care însemna salariul său lunar), întocmind o listă de cărți, pe care statul ar fi trebuit să le cumpere și realizând în acest scop o colaborare cu un librar anticar.

În plus, față de consemnările lui Octav Minar din „Eminescu în fața justiției”, București, „C. Sfetea”, aducerile amintite ale contemporanilor referitoare la bibliotecarul Eminescu spun despre un ins tăcut dăruit cu o fantastică memorie a dispunerii cărților în rafturile destinate lor și o greu de imaginat ținere de minte a preferințelor de lectură ale cititorilor, iar plecarea Sa de la Biblioteca Centrală din Iași constituie un amalgam de conjuncturi nefavorabile, care nu pun în umbră preocupările sale ce țin de lumea cărților. Cu începere de la 1 iulie 1875, Eminescu este uns revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, în locul devenit vacant a fost numit Dimitrie Petrino.

Întrucât în iulie și august, Eminescu a continuat să lucreze în bibliotecă, îndeplinindu-și și îndatoririle de revizor școlar, pentru că biblioteca era închisă marelui public, proaspătul înscăunat bibliotecar, Dimitrie Petrino și-a putut lua două luni de vacanță. Mihai Eminescu a fost bibliotecar provizoriu numai 10 luni, însă climatul întâlnit acolo i-a fost favorabil adâncirii cercetărilor sale. Îndată după decesul tatălui său la 24 februarie 1938, J.L.Borges este angajat la Biblioteca municipală „Miguel Cane”, aflată într-un cartier situat departe de domiciliul său din Buenos Aires.

Borges își amintește și consemnează cum obișnuia să învețe în limba italiană și să lectureze în intervalul îndelungatei călătorii de două ceasuri cu tramvaiul de acasă până la locul muncii, „Divina Comedie” și „Orlando furioso”. Venirea la conducerea țării în februarie 1946 a lui Peron, face ca în august, în același an, printr-o decizie a municipalității, J.L.Borges, din bibliotecar să devină Inspector de păsări de curte și de iepuri de casă în piața publică din strada Cordoba.

Întoarcerea lui Borges între cărțile bibliotecii pe care le iubea ca și Eminescu, până la patimă, va avea loc după împușcarea dictatorului Peron, când proaspătul guvern îl numește pe J.L.Borges director al Bibliotecii Naționale din Buenos Aires.

Întocmai ca și doi dintre cei ce ocupaseră, înaintea sa, acest post, J.L.Borges este aproape lipsit de vedere. „Acum, când ochii mei aproape că nu mai pot descifra ceea ce scriu, mă pregătesc să mor la puține leghe de hexagonul în care m-am născut. (…) Biblioteca există ab aeterno. De acest adevăr, al cărui corolar este eternitatea viitoare a lumii, nu se poate îndoi nici o minte sănătoasă. Omul, bibliotecar imperfect, poate fi opera întâmplării sau a demiurgilor răutăcioși; universul, cu eleganta sa zestre de rafturi, volume enigmatice, neobosite scări pentru călători și toaletă cu scaun pentru bibliotecar, nu poate fi decât opera unui zeu”, consemna Borges în „Biblioteca Babel” în 1941. (Jorge Luis Borges, Opere I, Editura Univers, București, 1999, pg. 304-305).

Geo Călugăru