Serbarea de la Putna – 1871

Motto: “Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni” (Mihai Eminescu)

Pentru a evoca și glorifica împlinirea unui secol și jumătate de la “Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni”, Putna, 1871, Centrul de Cercetare și Documentare “Ștefan cel Mare” a sfintei mănăstiri Putna, care funcționează cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, a tipărit la Editura “Mitropolit Iacov Putneanul” în 2023, volumul (23/16cm) menționat în titlu, într-o ediție îngrijită de monahul Alexie Cojocaru și “alți monahi de certă pregătire filologică și istorică din obștea mănăstirii Putna” și prefațată de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu un titlu mai mult decât înălțător: “Serbarea de la Putna – 1871: scânteia care a aprins torțele la Marea Unire de la 1 decembrie 1918”.

Pentru a înțelege ce a însemnat “Serbarea de la Putna, 1871” – dar mai ales ce scop urma a înfăptui studențimea română din străinătate și din țară – se impune un succint excurs în istoria României. România anului 1871 era alcătuită din trei provincii: Moldova, Muntenia și Oltenia. Celelalte, Basarabia, Bucovina, Crișana, Dobrogea, Maramureș și Transilvania se aflau sub stăpânirea imperiilor de atunci: otoman, habsburgic și rus.

În fruntea țării se afla prințul devenit principe Carol I Hohenzollern Sigmaringen, însă în popor exista o totală nemulțumire determinată de înlăturarea abuzivă a Domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, înlocuit cu un cetățean străin, de alt neam, glie și credință. Într-un astfel de climat istorico-social existent în țară, un comitet de studenți români din Viena a semnat un “Apel către frații și comilitorii (colegii, tovarășii) de la Universitatea din București”, precum și “studențimii române din toate centrele universitare ale Europei”, prin care anunțau dorința sinceră, fermă și oportună de a organiza “o întrunire a tinerilor din toate părțile într-o serbare națională (…) spre a ne uni în cuget și simțiri (…) pentru progres și cultură națională”.

“Tinerimea academică română” urma a se întâlni “la mormântul lui Ștefan cel Mare, în monastirea Putnei (Bucovina), cu ocaziunea hramului bisericesc în ziua de 15/27 august” (n.a 1870). În general, documentele transcrise se referă la: liste de subscripție deschise pentru realizarea serbării; dări de seamă ale comitetelor locale și ale conducerii organizatorilor; donații în bani, bunuri, etc; motivele amânării serbării: războiul ruso-prusac; raporturi ale organelor puterii; poezii; studii istorice despre epoca și personalitatea lui Ștefan cel Mare; scrisori; telegrame; daruri (epitafuri, în sensul de obiecte de cult) și altele.

Firește, toate darurile aduse au fost “din inimă și pentru inimă”. Însă totuși unul – și acesta a fost al studențimii române – prin forma, dar mai ales prin mesajul său a fost cu totul aparte. Este vorba de urna comemorativă din argint masiv pe care erau inscripționate cuvintele: “Eroului Învingătoriului Apărătoriului Existenței Române, Scutului Creștinătății, lui Ștefan cel Mare, Junimea Română Academică. MDCCCLXX” (1870). Deoarece Mihai Eminescu a fost inițiatorul, animatorul și secretarul Comitetului de la Viena, iată un fragment dintr-un document redactat și semnat de poet: “Cât despre regim, el nu ne poate împiedica deloc (…) serbări de asemenea natură (…) sunt un drept esențial al vieții constituționale”.

Cartea aceasta – adevărat îndreptar istorico-literar – are pentru autorul acestor rânduri o dublă valoare senimentală :

– mi-a fost oferită de însuși autorul acesteia în Sfânta și Marea Sâmbătă, 19.04.2025, în calitate de pelerin, la sugestia Părintelui Protosingel Dosoftei Dijmărescu, cu care am colaborat în ale scrisului;

– mi-a facilitat “reîntâlnirea” cu voievodul Ștefan cel Mare după o perioadă de 45 de ani, 8 luni și 4 zile.

Ediția apărută la ceas aniversar, la împlinirea a 150 de ani de la “Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni”, și a primului congres al studențimii române, este și va rămâne un autentic și oportun document în vederea continuării și aprofundării acelui eveniment, un strălucit succes editorial întru “Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire”, devenind astfel pelerini pe calea spre mântuire. “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”

Ioan. I. Pascal,