Sofia Ionescu-Ogrezeanu

La cel de-al XIII-lea Congres al Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie (WFNS) din Maroc, 2005, i-a fost recunoscut statutul de prima femeie neurochirurg din lume, iar un an mai târziu Organizația Mondială a Sănătății a declarat-o alături de alți 65 de medici, Medic-Erou

S-a născut la Fălticeni, pe 25 aprilie 1920. Tatăl Constantin Ogrezeanu era casier la Banca Națională a României, filiala Fălticeni, iar mama, Maria Ogrezeanu, casnică. Deși se numea Sofia, i se mai zicea și Gherghina (probabil fiind asemuită cu o floare). Urmează școala primară în orașul natal, având pe neuitata sa învățătoare Spiridonescu, căreia i-a purtat o plăcută amintire. Intră la Liceul de fete Fălticeni și urmează primele șase clase, pentru ca cele două rămase până la absolvire să le continue la București, frecventând Școala Centrală de fete Maria Brâncoveanu și promovează cu succes bacalaureatul în 1939 luând nota 10.

În toamna aceluiași an se înscrie la Facultatea de Medicină umană din București pe care o parcurge cu foarte bune rezultate până la absolvire în anul 1945. În anul 1943 în urma unui examen reușește să obțină un post de intern la serviciu de neurochirurgie al Spitalului nr. 9 din București după ce efectuase stagii de practică la oftalmologie și medicină rurală. Mulți dintre profesorii universitari pe care i-a avut în timpul facultății erau personalități care s-au impus în medicina românească a acelor vremuri. Putem aminti doar câteva nume: Francisc Rainer, George Emil Palade, Alfred Rusescu, Dimitrie Bagdasar, Ionescu Sinești ș.a. Se pare că dorința ei de a ajunge medic a ademenit-o cam în jurul vârstei de 16 ani dar a simțit că tatăl iei nu era încântat de acest vis nepotrivit.

Cu toate că tatăl său nu a încurajat-o, visul ei s-a împlinit. Intrarea sa la facultate, a coincis și cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Vara în vacanță, mergea acasă la Fălticeni și era nevoită să îngrijească pe răniții care se internau venind de pe front. La 15 octombrie 1943, este repartizată ca internă, la serviciul de Neurologie al Spitalului nr. 9 din București. Aici are șansa vieții sale (cum mărturisea mai târziu), de a lucra alături de o mare personalitate a medicinei românești din acea perioadă, Dimitrie Bagdasar, pentru care a avut un respect deosebit și o sinceră recunoștință, mărturisită, în prima echipă neurochirurgicală, consideratăechipadeaurdincaremai făceau parte și doctorul Constantin Arseni și Ionel Ionescu (pe atunci și el medic secundar, viitorul său soț).

Anul 1944 era anul celor mai cumplite dezastre, datorate războiului, mai ales al bombardamentelor neîntrerupte asupra Bucureștiului, care aveau ca rezultat, în afara celor uciși, un număr foarte ridicat al răniților, ce trebuiau salvați de la moarte sigură. Dar cum numărul medicilor era mult prea mic pentru a fi salvați s-a apelat adesea la studenții din anii terminali, care lucrau alături de medici de la cinci dimineața și până târziu în noapte, când erau epuizați complet. Acest an 1944 a fost într-un fel anul care i-a schimbat viața pentru următorii 47 de ani, devenind neurochirurg și nu un internist în orașul natal așa cum mă gândeam (…) povestea adesea.

Era, ca de obicei, la spital, când un copil în stare gravă cu traumatism cranian sever a fost adus în stare de comă. Nu era nici un neurochirurg disponibil, singura alternativă ar fi fost aceea de a fi lăsat să moară. Doctorul Bagdasar avea un panarițiu periunghial (inflamație flegmonoasă la un deget), neputând efectua operația și îi propune să încerce, căci copilul nu mai avea mult de trăit, trebuia operat urgent. Studenta a acceptat să preia cazul și fără a mai sta pe gânduri, cu precizie și calm, a intrat în sala de operație și cu un sprijin minim al colegilor a făcut intervenția.

Deși am avut emoții în timpul primei operații, parcă am simțit că sunt învăluită de un nor de liniște. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc, nici un milimetru.

Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cat am stat în neurochirurgie, mărturisea doctor Sofia Ionescu-Ogrezeanu, după mai mulți ani. Această întâmplare constituie prima operație pe creier realizată vreodată de o femeie, neurochirurgia fiind considerată o specialitate exclusiv a bărbaților până atunci. Și mai târziu, când mărturisea episoade din începuturile specialității de neurochirurg, povestea întrun interviu acordat revistei Flacăra din martie 1987: În copilărie, și chiar mai târziu, când cântam la pian, mi-era teamă să nu mă vadă cineva că tremur. Atunci la prima operație m-am simțit copilul de altădată în fața pianului. Dar, din dorința de a nu-mi vedea nimeni teama, m-am lăsat copleșită de o liniște binefăcătoare. Apoi, toată viața, la operațiile cele mai dificile, am simțit că sufletul îmi este stăpânit de pace. Este o stare minunată, de comunicare cu Dumnezeu… și continuă în interviu …

Am uitat că ceilalți mă priveau, eu sunt foarte emotivă, nu avem decât un gând, să fac cât mai repede și mai bine această trepanație. După puncție, creierul s-a decomprimat, copilul și-a revenit. Profesorul Bagdasar a apreciat că sunt îndemânatică și curajoasă. Așa m-am decis. M-am format în echipă cu profesorul Constantin Arseni și am operat împreună 22 de ani nu mai intervenții cranio-cerebrale și alți 20 de ani am operat singură coloana vertebrală. În anul 1945, după absolvirea facultății, se căsătorește cu colegul său doctorul Ionel Ionescu, neurochirurg la Spitalul de Urgență Floreasca din București. Nu aveau locuință și timp de șapte ani de zile (1952) au locuit în spital, asigurând astfel o gardă permanentă, lucrând fără întrerupere, într-un ritm infernal dar și fără concediu.

În acest timp, va deveni mama a doi copii: Constantin, născut la 26 februarie 1946 și Ioana, născută la 27 iulie 1953. Chiar dacă în sala de operații Sofia făcea lucruri care uimeau pe cei cu care lucra, profesorul Arseni, mai apleca urechea la intrigi; astfel: Odată mi-a spus să scriu în foaie ceva, am scris și am aflat că după o oră a venit să mă controleze, își amintea ea. Totuși cățelușii cum îi numea, au reușit să-l convingă pe marele profesor că Sofia Ionescu vrea să-i ia locul. Ca urmare m-a trecut la intervenția pe coloană spunând doamna doctor Ionescu a făcut destule, să mai vină și alții să opereze așa de bine ca ea. Nu mi-a părut rău, căci oboseala începea să se simtă. Și am avut succes și la operațiile pe măduvă. Timp de 25 de ani doctor Sofia Ionescu a fost șef al Departamentului de tumori cerebrale, ca apoi 22 de ani să conducă Departamentul de patologie al coloanei vertebrale.

Timp de 47 de ani de activitate a învățat numeroși studenți diverse tehnici, chiar dacă uneori era nevoită să caute și să găsească soluții creative, necunoscute, pentru a putea rezolva cazuri complicate. După trei ani de la obținerea diplomei de medic primar, efectuând operații zi și noapte, nu abandonează munca de cercetare și scrie lucrări științifice, foarte matinal (sau mai bine zis în timpul nopții într-o orele 2-4 dimineața), care urmau să fie prezentate fie în România, fie în străinătate într-un număr impresionant, peste 100. Emoționată, adesea, când povestea crâmpeie din viața sa spunând: Primii ani au fost cumpliți, mai ales că am coincis cu o perioadă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mi-a fost greu. Uneori extraordinar de greu. Cei care fac această meserie știu bine despre ce vorbesc eu acum. Programul de lucru era dur. În prima lună de meserie am slăbit 10 kg. Operam într-una. Operam, operam. Și când dormeam operam, dar în vis. Tot timpul mă gândeam la pacienții mei. Când aveam câte un soldat român pe masă, o vedeam pe mama lui care îl așteaptă, plângând. Mă gândeam la familia lui. Nu suportam să văd mame și copii plângând.

Acesta era secretul meu, care m-a ajutat mereu să mă ridic de jos și să operez, chiar dacă eram obosită, chiar dacă nu mâncasem de 24 de ore. Chiar dacă la începutul colaborării sale în sala de operație cu doctorul Arseni a fost mai dificilă, ajung în final să se înțeleagă din gesturi și priviri, atunci când se lucra intens și sub presiune. La început fugeam de el. Avea o voce tunătoare, era sever, la facultate dădea uneori lucrări cotate cu cea mai mare notă 2. Mai târziu, în spital, aveam discuții aprinse pe teme profesionale. Nu lăuda pe nimeni și totuși, în urma unei operații în timpul căreia părerea mea fusese cea bună, am primit în dar o carte de specialitate cu distincții uimitoare: Distinsei chirurge, doamnei doctor Sofia Ogrezeanu Ionescu cu cele mai distinse considerații, 8 august 1958. Doctor C. Arseni.

De la profesorul Arseni a învățat că în medicină chiar dacă nu este decât o vagă speranță trebuie să speri: Nimic nu e mult și greu când e vorba de viață. Înțelegând importanța învățăturii, încă din copilărie, nu s-a lăsat descurajată nici atunci când meritele nu îi erau recunoscute, fiind clasificată pe locul doi, deși avea cele mai mari note, dar era întrecută, datorită celor care făceau ierarhizarea prin alte criterii… (așa cum s-a întâmplat întotdeauna).

Acordând un interviu ziarului Adevărul și referinduse la viața sa, familiară și de mamă: Între operații aveam câteva minute libere și mergeam să-mi văd copilul, învârstă de 4-5 ani, pe care-l lăsam într-un salon să se mai uite infirmierele la el.

Nu de puține ori îl găseam căzut din pat, pe ciment, se juca singur. Copiii mei i-a crescut soacra, nu am avut concedii, că vara erau mai frecvente accidentele și trebuia să facem gărzi mai dese. Seara ne chemau la pacienții care făceau complicații, căci pe atunci anestezia nu era atât de performantă. Astea erau distracțiile noastre: o zi fără complicații, seara, să ne putem odihni (…). copiii mei nu au avut o mamă. În anul 1946 este invitată împreună cu alți coleg la Breaza unde profesorul Bagdasar își trăia ultimele zile de viață.

Acesta îi roagă pe toți să muncească la fel de bine și neobosiți după ce va muri să continue lupta pentru dezvoltarea neurochirurgiei românești, dar să se și ajute între ei. Într-unul dintre interviurile sale a mărturisit că satisfacția împlinirii venea ca urmare a reușitelor medicale, pentru că cele materiale erau nesemnificative, nu a cerut niciodată bani pentru a salva viața cuiva, dar nu pot spune că nu am primit de la unii, însă n-am condiționat niciodată operațiile (așa cum se procedează astăzi, aș spune eu).

Cu sinceritate se destăinuie că nu de puține ori pierdea masa la cantină, căci fiind în sala de operație, nu se putea deplasa (…) nu pot zice că nu am fost tentată de un ajutor: erau cozi la carne, la lapte, la pâine (…). Oamenii vedeau că muncim și cu asta ne mângâiam: ne hrăneau. Eu am mai văzut că unul și-a făcut casă de vacanță, că altul își schimbă mașinile, dar nu m-a interesat. Dacă ai pasiunea asta a profesiei, poate să-ți fie de ajuns.

Pentru Sofia Ionescu, profesia a fost ca un crez. Mulțumirile primite din partea pacienților și rudelor lor, chiar și după ani de zile de la operație, erau un cadou cu valoare inestimabilă, fiindcă deși se lucra în condiții greu de imaginat pentru medicii de astăzi, era o împlinire. Astfel, în interviul acordat ziarului Adevărul, povestește interogativ: Știți cu ce rămânem de fapt? Uite o felicitare! E din Suedia. O doamnă își amintește că, prin 1978, i-am îndepărtat o tumoare care-i comprima măduva. Era paraplegică și îmi scrie că după operație și-a revenit complet.

Apoi continuă: Acum de Crăciun, îmi scrie fiica unei paciente pe care am operat-o prin 1970: Salvândumi mama mi-ați salvat copilașul. Fără dumneavoastră n-aș fi intrat la facultate, n-aș fi putut deveni medic. A avut pacienți de elită din lumea întreaga, cărora le-a schimbat destinul, i-a salvat de la moarte, precum: Nadia Gray, născută în România și devenită star în filmele americane, soțul Mariei Tănase, soția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, diverși artiști, prinți, poeți și reprezentanți ai elitei comuniste. Un caz, cu totul ieșit din comun a fost și una din soțiile șeicului Zaied-Bin sultana al Nahasan, emir de Abu Dhabi, fondator al Emiratelor Arabe Unite și primul președinte al acestora care a aflat că singurul medic neurochirurg din lume, femeie, este în România.

Era prin anii 1968-1970, povestește doctor Sofia Ionescu-Ogrezeanu, am fost invitată să o consult pe una dintre soțiile unui prinț arab. Când s-a bănuit că are o tumoră intracraniană prințul a căutat în toate țările care aveau școală de neurochirurgie un chirurg femeie. Nu doreau ca o soție de prinț să fie consultată de un bărbat. Nu a găsit neurochirurg femeie decât în România. Nu vă mai spun cum a fost ca în 1001 de nopți, într-un harem păzit de eunuci în decorul acela feeric. Femeia nu avea tumoare, nu trebuia operată, dar nu mi-a părut rău de vizită. Trebuie precizat că în acea perioadă, chirurgia era considerată aproape în totalitate, specialitatea bărbaților.

Femeile care se încumetau a practica chirurgia, aproape nu-și găseau drumul, dar erau tolerate în specialitățile mai blânde. Este cu adevărat o performanță, intrarea Sofiei în neurochirurgie, rezistând unui mediu ostil și atât de rigid. Ea nu vorbea în termeni de luptă, căci își făcea în mod conștient și responsabil treaba, la un nivel foarte înalt, astfel încât nu mai avea cineva curajul să o contrazică. Ea rămas în permanență o persoană discretă, dar în istoria medicinei mondiale, s-a impus ca un reper, dar și un deschizător de noi drumuri pentru viitor.

Meritele doctorului Sofia Ionescu au fost recunoscute încă din perioada studenției, deoarece atunci, în anul 1943, a fost onorată cu Semnul de Distincție al Crucii Roșii, în 1957 i se acorda Insigna evidențiată în munca medico-sanitară, Medalia celei de-a 20-a aniversări a eliberării patriei – 1964, Medalia 25 de ani de la Proclamarea Republicii – 1972, Diploma de onoare a Asociației Naționale a Femeilor cu Diplomă Universitară din România (ANFDUR – 1992) pentru merite de excepție, Premiul Elisa Leonida Zamfirescu și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România (CNFR). În anul 1996 membră a Societății Române de Istoria Medicinei, 1997 Membru emerit al Academiei de Științe Medicale și multe alte diplome de onoare.

A continuat să opereze până în 1990, când fiind operată de cataractă, este nevoită să se pensioneze, dar nu-și întrerupe activitatea științifică, elaborând mai multe lucrări, publicate în diverse reviste de specialitate atât din țară cât și din străinătate; amintindu-le pe cele mai importante: Acta chirurgica Belgica, Journal de chirurgie, Nefrologia, Psihiatria, Neurologia, Neurochirurgia, Revue Roumaine d’endocrinologie etc. Cu câteva zile înainte de a pleca în lumea veșniciei, la începutul lunii martie 2008, i s-a acordat cea mai înaltă distincție din România Steaua României în grad de Cavaler. Conform datelor găsite documentar, a decedat la 21 martie 2008, chiar în ziua când a împlinit 88 de ani și a fost înmormântată la cimitirul Bellu din București.

Prof. univ. dr. Gheorghe Țiclete