Specificul zonelor folclorice din România (II)

Potrivit unor informaţii având ca sursă wikipedia, referitoare la etimologia cuvântului folclor, termenul a fost propus de arheologul englez William John Thoms (1803-1885), la mijlocul secolului al XIX-lea, în anul 1846. Acesta a asociat cuvintele „folk” care are sensul de curent popular și „lore” care înseamnă înțelepciune orientată către un subiect aparținând surselor tradiționale. Folclorul românesc a suferit multe influenţe, dar şi fragmentări în funcţie de regiunile geografice, dobândind astfel numeroase particularităţi care au dus la apariţia diverselor obiceiuri și tradiții.

Fiecare zonă geografică are propriile obiceiuri și tradiții, ceea ce dovedește existenţa unei diversităţi culturale bogate, precum şi faptul că evenimentele istorice au lăsat o amprentă adâncă asupra românilor ce locuiesc în fiecare regiune. Se poate afirma faptul că, folclorul românesc își are rădăcinile în tradițiile dacice, romane și ale altor populații care au influențat structura teritoriului și populației României de-a lungul secolelor.

Păstrând esența și specificul cultural, folclorul a evoluat și s-a adaptat timpurilor fiind transmis de la o generaţie la alta prin viu grai, acest lucru reprezentând una din caracteristicile specifice de bază ale folclorului românesc. Alte caractertistici ale folclorului românesc autentic sunt:

· Caracterul anonim (chiar dacă iniţial este cunoscut numele celui care creează, comunitatea își însușește creația, o adaptează și o transformă, iar numele creatorului se pierde),

· Caracterul tradițional (marea capacitate de conservare a structurilor genuine arhetipale, sub influenţa factorilor externi),

· Caracterul colectiv (ceea ce a fost creat este preluat de colectivul din care face parte creatorul său),

· Caracterul sincretic (îmbinarea dintre text, muzică şi joc),

· Caracterul evocativ (asigură permanența tradiției),

· Caracterul estetic (mijloc de afirmare culturală a comunităţilor etnice pe plan local, zonal, naţional şi internaţional),

· Caracterul utilitar (rolul de servire a unor interese comunitare ori personale).

De asemenea, există o serie de clasificări:

· folclorul obiceiurilor (descântece, obiceiuri existențiale și de familie, calendaristice),

· creația populară orală (proză, poezie populară, cântece, balade),

· genurile folclorice mici (ghicitori, semne prevestitoare, proverbe, aforisme, anecdote),

· folclorul copiilor (cântece de leagăn, vorbe de duh, creația copiilor).

Obiceiurile şi tradiţiile populare reflectă valorile, credințele și experiențele unui popor. Atât credințele, cât şi superstiţiile au avut o influenţă puternică asupra comportamentului oamenilor în diferite situații, în special în ceea ce priveşte evenimentele majore (logodne, nunți, nașteri, înmormântări, slujbe religioase, diferite munci etc.), aceştia crezând că pot influenţa viitorul.

În acest context, poporul român se situează printre primele locuri în ierarhia celor mai superstițioase popoare. În folclorul românesc descoperim numeroase elemente ritualice şi mitologice, unele dintre acestea avându-şi originea în perioada pre-creștinismului, iar altele chiar în preistorie. Câteva exemple sunt constituite de elementele de natură vegetală (busuioc, cicoare, salcie, tei, flori de măr etc.), de cultul astrelor, de evenimente legate de calendarul agricol, de cel al vieții și al morții, cu semnificații diferite.

Trecutul şi prezentul se întrepătrund și se completează unul pe celălalt, iar datinile şi obiceiurile de origine păgână au fost asimilate, peste acestea suprapunându-se datinile creştine, păstrând însă simbolismul străvechi al sărbătorilor importante legate de echinocţiu şi solstiţiu. Datinile și obiceiurile pot fi studiate în asociere cu calendarul popular în a cărei componenţă regăsim calendarul agrar, calendarul pastoral şi cel creştin, rolul acestuia fiind de a cuantifica timpul și de a stabili diferite activități ale oamenilor.

Calendarul popular face trimitere la câteva practici magice, pentru sporirea şi menţinerea fertilităţii, dar şi la practici protective, de apărare. Dintre datinile și obiceiurile calendaristice se evidenţiază sărbătorile de iarnă și cele de primăvară (Floriile, Paștele). Sărbătorile de iarnă au în centrul lor solstițiul de iarnă și cele douăsprezece zile de dinainte și după Anul Nou (Crăciun, Anul Nou, Bobotează).

Datinile care au loc în aceste perioade sunt obiceiul colindatului, obiceiul uratului, obiceiul semănatului de Anul Nou și sfințirea apei de Bobotează.

Țara Moților- istorie și specificul zonei

Țara Moților, denumită și Țara de Piatră (în trecut a purtat și numele de Arieș), este situată în bazinul superior al râurilor Arieș și Crișul Alb din Munții Apuseni. Zona începe la Bistra, înainte de Câmpeni, numit în vechime Topani de către moți sau Topfesdorf de către austrieci și cuprinde porțiuni din actualele județe Alba, Arad, Bihor, Cluj și Hunedoara. Etimologia termenului țară, precum în denumirile zonelor Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, Țara Oașului, Țara Zarandului, nu face referire la vreun statut politic, administrativ, sau social, acest termen provenind din limba latină, terra care înseamna o depresiune cultivabilă, mai mult sau mai puțin izolată, situată între Munții Carpați.

Deasemenea, termenul de moți poate fi considerat o deformare a cuvintelor munți (romanic) sau moji (slav) care înseamnă bărbați sau moși, însă nu există documente în acest sens, de aici multitudinea de teorii care au fost propuse. Moții sunt cunoscuți și sub denumirea de topani, die topfer însemnând olari în limba germană. Moții au fost considerați fie descendenți ai celților, fie ai slavilor, ai alanilor sau ai triburilor germanice (Goți, Gepizi) datorită culorii blonde a părului și a culorii albastre a ochilor, iar protocroniștii îi considerau descendenți ai dacilor. Unii autori consideră că moţii sunt urmaşii agatârşilor, populaţie care a locuit în secolele dinainte de Hristos zona în care actualmente se află oraşele Câmpeni şi Abrud, în vreme ce alții consideră că numele vine de la cuvântul latin motus, care înseamnă răzvrătit, rebel, dată fiind puternica înclinaţie spre libertate a moţilor.

Austriecii îi numeau pe moţi tzopfiger wallachische, adică valahi cu moţ. Cele mai multe descrieri privind acest nume indică faptul că românii ce locuiau la munte purtaupărul strâns în chică (moţ), lăsată să cadă de obicei pe umărul drept. Niciuna din aceste presupuneri nu poate fi atestată documentar sau genetic. Această zonă geografică are o istorie veche în ceea ce privește lupta de rezistență, pentru drepturi politice, sociale și economice, dovadă fiind cele două mișcări, răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan și revoluția transilvăneană din anul 1848 care s-au declanșat în această regiune. Moții trăiesc în sate împrăștiate la altitudini de peste 1.400 m, mai înalte decât oricare alte așezări din România.

Scriitorul Ioan Slavici îi considera cea mai nobilă parte a poporului român. Studiind tipologia moţilor, Slavici a realizat una dintre cele mai interesante caracterizări a acestui popor mic de oameni ai munţilor în lucrarea Ardelenii: Aceştia sunt oamenii şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Om cu deosebire de potolit, Moţul vorbeşte puţin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecat după ce a luat o hotărâre…. Țara Moților este o zonă locuită în majoritate de români, renumită pentru prelucrarea lemnului. Locuitorii sunt renumiți în dulgherit și cioplirea lemnului pentru construcții, în special pentru prelucrarea șindrilei. Meșteri Vasari, împreună cu alți meșteșugari (ciubari, sindrilari, cercurari, rotari, scândurari) mai există în Muntii Apuseni pe Valea Superioară a Arieșului, în comunele Garda, Arieșeni, Scărișoara, Avram Iancu, Poiana Vadului.

Confecționarea micilor obiecte ornamentale prin crestare, îndeosebi lăzi, linguri de lemn, cauce, bâte ciobănesti, furci de tors, ploști, se mai practică în comunele Avram Iancu și Arieșeni. Pe Valea Arieșului Mare mai putem întâlni meșteșugari pricepuți în tâmplărit, căruțărie, dogărit, confecționarea instrumentelor muzicale (fluiere, tulnice), țesut (covoare, scoarțe, cergi, costume populare). De sute de ani, moții se identifică cu cel mai vestit instrument de cântat al lor: tulnicul. În vechime, acesta era folosit pentru comunicare, sunetele emise având fiecare o semnificaţie aparte, înţeleasă numai de către cel care cânta şi de către destinatarul semnalelor: vin oile, vino acasă, va ploua etc.

Tulnicul este un instrument de cântat, confecţionat din scânduri din lemn de brad, având aspectul unui tub lung, conic, mai îngust în partea prin care se suflă şi mai larg în partea prin care ies sunetele. Lungimea sa variază, acesta putând ajunge chiar şi la 3 metri. Pentru a cânta, el trebuia ţinut în apă în prealabil. În mod obişnuit, la tulnic cântă fetele şi femeile. Casele din Țara Moților sunt construite pe coastele înălțimilor, ridicate pe socluri înalte de piatră, iar prispa suspendată este mărginită de stâlpi uniți prin arcade de lemn. Farmecul acestor case de pe Valea Ariesului este unul aparte dat de proporția de 1/3 între înălțimea pereților și cea a acoperișului.

Monumente arhitectonice populare specifice acestei zone sunt considerate casele cu curte închisă și întărită, șura poligonală și bisericile din lemn. Acestea din urmă sunt situate în mijlocul vetrei satului, pe dealul ori pe promontoriul celui mai ridicat cătun. Specific acestora este prispa cu stâlpi sculptați, motivul cel mai utilizat fiind frânghia.

Tradiții și obiceiuri din Țara Moților

Sărbătoarea tradiţională a moţilor este Târgul de fete de pe Muntele Găina, care are loc în fiecare an în jurul datei de 20 iulie, sărbătoarea Sfântului Ilie. Mii de moţi, alături de români din judeţele învecinate (Bihor, Arad, dar şi Hunedoara), se adună pe vârful Muntelui Găina (1.486 metri), pentru a târgui obiecte şi pentru a petrece.

Originea acestui târg e pierdută în negura timpului, se presupune că această sărbătoare e ţinută cam de 200 de ani încoace, în fiecare an, în acelaşi loc. Târgurile nu erau importante doar din punct de vedere comercial, ci și din punct de vedere etnografic și social. Pe lângă schimbul de mărfuri, târgurile făceau posibilă întâlnirea și căsătoria tinerilor din zone îndepărtate, evitând astfel încrucișarea rudelor apropiate. Cele mai cunoscute târguri organizate în Apuseni sunt: Târgul Nevestelor (cel mai renumit fiind târgul de fete de pe Muntele Găina); Târgul de Secerat (vara); Târgul de la Sâmedru (toamna); Broaștele (târgul de iarnă din Țara Beiușului).

Pușcatul cu carbid

La Roșia Montană tradiția este păstrată cu sfințenie. Semnificația pușcatului cu carbit este aceea de alungare a răului pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului.

Obiceiul, transmis din generație în generație, este practicat de tinerii din comună, care se adună în Noaptea Învierii. Peste 100 kg de carbit,30 țevi de 3-4 metri lungime și cauciucuri sunt adunate pe dealul din apropiere pentru a întreține focul toată noaptea. La miezul nopții, se pușcă toate țevile în același timp, astfel încât să se producă un zgomot cutremurător, asurzitor.

Ciocnitul ouălor

Vopsitul ouălor este o datină respectată în acestă regiune, iar ciocnitul acestora simbolizează sacrificiul divinității. Potrivit siteu-lui creștinortodox.ro, acest obicei se practică după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului, de capul celuilalt ou, în timp ce rostește Hristos a înviat. Se răspunde cu Adevărat a înviat.

Se obișnuiește ca, în dimineața din duminica Paștelui, oamenii să-și spele fața cu apă nouă sau apă neîncepută în care se pune un ou roșu, aceștia având credința că astfel vor fi tot anul frumoși și sănătoși. După consumarea ouălelor, cojile roșii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, pentru ca pământul să dea rod bun.

Prăgșorul de Paște la Bistra – obicei unic în Țara Moților

Pe cursul mijlociu al râului Arieș, în inima Munților Apuseni, se află Comuna Bistra, cea mai întinsă comună din țara noastră (132 kilometri pătrați, 1,8% din suprafața județului Alba).

Comuna Bistra se identifică cu obiceiul de Paște – Prăgșorul, cu o vechime de peste 250 de ani, cu care localnici se mândresc și pe care doresc să îl păstreze în continuare așa cum l-au moștenit de la stămoși. Acest obicei este o combinație de sărbătoare religioasă și laică, care începe în Vinerea Mare, în timpul slujbei de Prohod și se încheie în Duminica Tomii, numită în popor Paștele Mici.

Vergelatul

Este un obicei legat de pregătirea unei nunți, de viața de familie, un fel de ursit în care cei care îl practicau credeau cu sfințenie.

În ajunul Anului Nou, fetele nemăritate, care doreau să-și întemeieze o familie, se adunau într-o casă, unde gazda așeaza pe masă 7 farfurii sub care așeza o bucată de pâine, un piaptăn, un pahar, un cărbune, o oglindă, bani, iar sub o farfurie nu se așeza nimic. Fetele alegeau pe rând fiecare câte o farfurie, semnificația fiind următoarea: cea care găsea pâinea urma să se mărite cu un fecior bogat, cea care găsea oglinda cu un fecior frumos, cea care găsea pieptănul cu un fecior colțat, cea care ridica paharul cu unul băutor, cea care ridica banii cu unul bogat, cea care găsea cărbunele cu un fecior negricios, iar cea care ridica farfuria goală nu se mărita în anul care urma.

Un joc intuitiv, plăcut, în care se socializa, se bârfea și se sărbătorea încheierea unui an și începutul altuia nou, cu multe dorințe, gânduri și rugi către Cel de Sus ca totul să fie ferit de rele și păcate. Cele mai frumoase obiceiuri și tradiții în Apuseni au loc în perioada Crăciunului.

Unul dintre acestea este colindul de ceată bărbătească sau colindatul junilor din zona Mărișelului. Obiceiul este ca în Ajunul Crăciunului, în curtea bisericii să se formeze două cete de colindători, fiecare din ele fiind condusă de un lider numit staroste. Cele două cete colindă toate gospodăriile Mărișelului, unul dintre cele mai izolate sate din Apuseni. Colindătorii, ceterașii și clanetașii, nu au voie să se odihnească până când ultimul gospodar nu primește vestea Crăciunului. Tradiția junilor din Apuseni a fost inclusă în Patrimoniul Unesco.

Portul popular din Apuseni păstrează unitatea portului din România, din punct de vedere al pieselor care îl compun: cămașă, poale, zadii, pieptare, brâu și năframă. Elementul caracteristic al acestuia este ciupagul mare și aspectuos, cu motive geometrice, lucrat sub guler și lăsat la vedere de pieptarele larg decoltate. Țara Moților, tărâm mirific încremenit parcă în timp, are cântece și dansuri populare de o frumusețe aparte, care ne vorbesc prin graiul artei tradiționale de obiceiurile pe care strămoșii noștri le aveau și care ne bucură simțurile, facând să ne tresalte inima de bucurie. Țara de piatră a moților evocă mai mult decât orice altă zonă ruralul și arhaicul prin intermediul vechilor obiceiuri, tradiții și meștesuguri care rânduiesc și astăzi viața localnicilor, constituind o valoroasă moștenire, peste timp, pentru noile generații.

Adriana Apostol