Specificul zonelor folclorice din România (III) – ŢARA OAŞULUI

Cu altitudini maxime de 400-500m, Depresiunea Oaş cuprinde comunele şi satele: Orașu Nou, Prilog, Racșa, Orașu NouVii, Certeze, Huta, Certeze și Moișeni, Vama, Vama Bai, CălineștiOaș, Lechința, Coca, Târșolț, Aliceni, Boinești, Bixad, Cămărzana, Bătarci, Tarna Mare și Negrești-Oaș, cel mai mare oraș al Țării Oașului, așezate de-a lungul văilor.

Ţara Oaşului este una dintre cele mai pitoreşti zone etnofolclorice din România, renumită pentru tradiţiile populare specifice, păstrate şi bine conservate, în forma lor originală, până în zilele noastre. Denumită şi România populară (aceasta însemnând o zonă geografică, istorică şi etno-culturală românească), cuprinde Depresiunea Oaşului, împreună cu munţii care o delimitează, Munţii Oaş şi Munţii Gutîi şi este poziţionată în nordul Transilvaniei, iar judeţele Maramureş şi Satu Mare sunt cele două regiuni ce o alcătuiesc.

Asemeni unei cetăţi naturale care străjuieşteunreliefplat,unplatouvast, Ţara Oaşului este înconjurată de mai multe ramuri ale Carpaţilor Nordici Munţii Păduroşi, Oaş, Gutîi, Ţibleş şi Munţii Rodnei, dar şi de formaţiuni deluroase, cu pante line, traversate de văi şi râuri (Talna, Valea Albă, Lechincioara), precum şi de câteva trecători, unele dintre ele suspendate între dealuri, altele naturale, deschise de râurile Talna şi Tur, ori cea dinspre Câmpia Someşului, dezvăluie privirii trecătorului peisaje de o rară frumuseţe, ce pot rivaliza cu orice peisaj montan din Munţii Alpi.

Țara Oașului, una dintre cele mai atractive zone de interes turistic din România, este renumită și datorită numeroaselor izvoare cu ape minerale, cunoscute local sub numele de „borcuturi” (cele de la Bixad, Băile Puturoasa, Băile Valea Măriei). Prima atestare documentară a acestei regiuni geografice o întâlnim într-o menţiune din anul 1270, perioadă în care regele Ştefan confirmă unui nobil cinci moşii din Ţara Oaşului (Istoria Romîniei, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, vol. I, p. 321-325; Studii de geografie fizică şi economică, E. A., 1964).

Există mai multe păreri cu privire la etimologia Ţării Oaşului. Gustav Weigand, filolog de origine germană, primul lingvist care a cercetat, la fața locului, dialectele și graiurile limbii române, călătorind în anii 1887 și 1909 în toate ținuturile locuite de români, presupune că este vorba de numele unui voievod local, Oașu. Alţi specialişti lingvişti şi etnografi consideră că denumirea provine de la cuvântul avas, care înseamnă „păduri vechi, seculare”, cuvântul fiind derivat din cuvântul maghiar havas, care tradus înseamnă loc înzăpezit.

Deasemenea, există alte opinii conform cărora denumirea şi-ar avea rădăcinile în cuvântul avaş care derivă din cuvântul maghiar avas și înseamnă loc liber, curățat de arbuști și mărăcini.

CERTEZE – FAIMA OȘENILOR

În apropiere de Negrești Oaș, se află binecunoscuta localitate Certeze, considerată a fi una dintre cele mai bogate și cele mai frumoase localități din România. Faima îi este adusă de casele construite cu banii obţinuţi din munca oșenilor plecați în străinătate, acestia fiind printre primii români care au plecat peste graniţă. Inițial, destinaţia lor a fost Franţa, unde au întemeiat adevărate comunități. Casele de aici, adevărate vile, se ridică impunătoare pe terenurile pe care oşenii le stăpânesc și le moștenesc de multe generaţii, laolaltă cu cele bătrâneşti, care mai păstrează încă elemente din arhitectura tradiţională a Țării Oaşului. „Falosenia” locuitorilor din Certeze își are rădăcinile în stilul „nealcoș” al oșenilor, face parte din felul lor de a fi, „nealcoș” fiind un cuvânt provenit din limba maghiară, care înseamnă fudulie.

CIMITIRUL VESEL DIN SĂPÂNȚA – LOC DE PELERINAJ

Cimitirul Vesel din Săpânța este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Maramureș și chiar din țară, fără teamă de a exagera când afirmăm acest lucru. Este locul despre care se spune că „se râde în fața morții”. Aici întâlnim „Crucea soacrei”, devenită deja legendă, asemeni altor povești sculptate pe crucile de lemn. Astăzi, acest loc este un muzeu în aer liber, dar, în același timp, este și cimitirul satului, adăpostind 850 de cruci „vesele” aflate în curtea bisericii.

Primele dintre acestea au apărut în anul 1935, atunci când Stan Ioan Pătraș, unul dintre cei mai renumiți meșteri locali, devenit cunoscut în întreaga lume, a avut inedita idee de a exprima pe o bucată de lemn de stejar, vopsită în albastru, povestea vieții unui om. Pe lângă crucile sculptate frumos și pictate, mai apar și texte umoristice, care descriu întrun mod cât se poate de amuzant, viața celui trecut la cele veșnice. Textele scrise pe cruci, de cele mai multe ori nu sunt corecte din punct de vedere gramatical, însă acest lucru sporește farmecul lor. Cimitirul Vesel din Săpânța este un loc unic în lume, fie doar și pentru simplul motiv că nu sunt multe popoare care să ia moartea în râs, în mod obișnuit.

Maramureșenii fac acest lucru încă din cele mai vechi timpuri. Stan Ioan Pătraș nu a fost doar meșterul satului, ci și omul care i-a învățat pe oameni să privească moartea cu alți ochi. Acest lucru a devenit tradiție în Săpânța, iar meșterii de azi continuă munca celui ce i-a inspirat. Casa meșterului Stan Ioan Pătraș este astăzi muzeu, vizitatorii putând să observe, printre altele și atelierul în care sunt lucrate și restaurate crucile din Cimitirul Vesel. Lemnul folosit pentru construcția crucilor este din stejar, iar prețul unei cruci poate ajunge până la 5.000 de lei. Pentru realizarea unei cruci este nevoie de două-trei săptămâni.

MÂNĂSTIREA SĂPÂNȚA-PERI

În Săpânța există mânăstirea numită Săpânța-Peri, construită în anul 1997, în apropierea cursului Tisei. Construcția mânăstirii a durat din anul 1998 până în anul 2003. Pentru ridicarea acesteia a fost nevoie de peste 400 metri cubi de lemn de stejar și brad provenit din pădurea seculară din imediata apropiere. Biserica mânăstirii de la Săpânța-Peri are o înălțime de 78 de metri, este placată cu 8,5 kg de aur, iar crucea, învelită cu 4 kg de aur, este înaltă de 7 metri. În acest lăcaș de cult maramureșean trăiesc câteva măicuțe.

CENTRUL DE CERAMICĂ VAMA

Situată în sudul Ţării Oaşului, pe drumul ce leagă Satu Mare de Sighet, în comuna Vama a ființat un important centru de ceramică. Aici, inspirați de modelul ceramicii bizantine, meșterii decorau smalţul cu motive, culori şi procedee noi, asemănătoare ceramicii lucrate în nordul Moldovei. Culorile folosite erau cu precădere galben şi verde, pe un fond deschis, iar motivul stelar şi grafitarea (conturul realizat prin zgâriere), erau des utilizate în arta decorării. Obiecte lucrate la Vama erau cu precădere cele de uz casnic, necesare gospodăriei („hârgăul” pentru dus mâncare la câmp, castroane, oale pentru lapte și pentru sarmale etc.) şi blide pentru decor („taiere”, „oluri de nănaşi” etc.).

Un obicei specific zonei era acela conform căruia, o dată pe an finii meargeau să ducă „nănaşilor” câte un ulcior pe care aceștia îl atârnau de grindă. În funcție de numărul ulcioarelor de la grinda casei se putea astfel cunoaşte numărul finilor unui gospodar. În ornamentica ceramicii de Vama predomină motivele geometrice (puncte, linii, cercuri, spirale etc.) asociate cu motive vegetale şi antropomorfe stilizate.

Dacă până la începutul secolului al XXlea conturul motivelor era realizat prin zgârierea angobei şi a pastei, ulterior această tehnică a fost înlocuită cu linii de contur pictate cu cornul. După Primul Război Mondial s-a trecut la ornamentarea cu pensula. În general, femeile „feştesc” (ornamentează) vasele, utilizând o gamă cromatică pe bază de alb, galben, roşu, verde, negru. Olarii din Vama îşi transportau marfa în căruţe cu cai, doar în satele din Oaş, ori la târgul care se organiza la Negreşti – Oaş, însă erau și unii negustori care cumpărau ceramică de la olari şi o vindeau la Sighet, Carei, Satu Mare, Zalău și Sălaj

SÂMBRA OILOR – OBICEI ANCESTRAL

Un alt aspect ce aduce un plus de faimă locuitorilor din Certeze, îl reprezintă un obicei ancestral, denumit „Sâmbra Oilor”. Pe dealul de la Huta Certeze, aflat la granița dintre judeţele Satu Mare și Maramureş, are loc, în fiecare an, sărbătoarea „Sâmbrei Oilor”, cunoscută şi sub denumirea de „Ruptul Sterpelor”, asemănătoare cu sărbătoarea numită „măsurişul laptelui” din alte zone cu tradiții pastorale. „Sâmbra Oilor” este considerată a fi cea mai mare sărbătoare câmpenească din judeţul Satu Mare. Termenul „sâmbră” simbolizează o înţelegere asupra treburilor majore ale oieritului.

Începând de la Sângiorz (Sfântul Gheorghe) şi până la sărbătoarea Sfinților Constantin şi Elena, crescătorii de oi din toate cele 23 de sate oşeneşti se adună pentru a stabili împreună unde vor face stânile în acel an, cine le va fi baci şi pe cine vor angaja să le păzească pe timpul păşunatului. Tot acum se calculează „recolta” de lapte care va fi distribuită echitabil pe toată durata stânii, proporţional cu „cantitatea şi calitatea” ovinelor aduse de fiecare „sâmbraş”.

Activitatea începe în pre-ziua „sâmbrei” cu mulsul „pă ştimb” (pe schimb), aceasta presupunând ca fiecare oier mulge oile altuia, astfel încât să nu rămână strop de lapte în „pulpa” niciunei „mulgări”. Sâmbra Oilor se încheie cu o mare sărbătoare câmpenească, acest eveniment atrăgând anual, zeci de mii de oameni (circa 20.000 de participanți), localnici şi turiști veniţi de pretutindeni. Atmosfera este întreţinută de interpreți cunoscuţi de muzică populară şi diferite ansambluri folclorice.

PORTUL POPULAR

Unul dinte aspectele cele mai reprezentative în ceea ce privește tradițiile din zona Oașului este portul popular care se distinge prin originalitate, colorit şi ornamentaţii. Femeile își confecționează costume tradiționale cu multă migală, folosind tehnici vechi de cusut și brodat, fiecare costum având o anumită semnificație, iar culoarea și detaliile acestuia variază în funcție de starea civilă a purtătoarei. Nelipsite oşanului sunt clopul împodobit cu mărgele sau pene şi straiţa ornamentată cu motive geometrice sau vegetale, multicoloră.

Cămaşă are mâneca largă sau strânsă în „pumnişor” și se poartă de obicei peste izmene (gaci) largi. Este ornamentată la guler, pe piept şi la mâneci. În perioada rece se îmbracă uioşul (haina de lână – cusută în dungi în unele localităţi) şi guba. Pantalonii largi de vară, ori cioarecii strâmţi şi gubele negre sau albe purtate iarna se păstrează încă de pe vremea dacilor. Portul femeiesc este caracterizat prin aceeaşi cromatica vie şi prin originalitate.

Aceasta se compune din cămaşa viu colorată, lucrată cu motive geometrice sau florale, pindileu (fustă), zadie sau şorț înflorat, de obicei de culoare galbenă sau roşie şi chischineu (batic), viu colorat, în acord cu personalitatea şi cu gustul rafinat al oşencelor. Cămaşa cu platcă se încadrează, din punct de vedere al croiului, portului popular românesc cu veche tradiție, fiind lucrată din material ţesut în gospodărie, cu o alesătură în jurul gâtului (platcă), viu colorată, decorată cu ornamente geometrice şi florale stilizate. Fusta (pindileul) este din acelaşi material (fir de cânepă şi bumbac sau numai bumbac), având în partea superioară, o încreţeală migălos lucrată, asortată din punct de vedere ornamental cu cămaşa.

Zadia are şi ea în partea superioară un brâu (o încreţatură), iar în partea inferioară, motive vărgate şi dantelă. Deosebit de frumoase sunt împletitura şi cununa de mărgele purtate de mirese. La evenimentele importante ale comunității, cum ar fi nunțile și sărbătorile religioase, femeile din Oaș îmbracă cu mândrie aceste costume tradiționale, păstrând astfel identitatea culturală a regiunii. Farmecul Ţării Oaşului îl constituie de fapt originalitatea şi unicitatea portului popular, a cântecului, dansului oşenesc, a datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti, a arhitecturii populare laice şi religioase, a îndeletnicirilor tradiţionale meşteşugăreşti, toate acestea regăsindu-se concentrate în Muzeul Ţării Oaşului.

Aflatat la aproximativ 50 km de municipiul reședință de județ Satu Mare, în localitatea NegreştiOaș, considerată capitala Oașului, acesta găzduiește exponate de port popular, ceramică, obiecte de uz casnic, cioplituri în lemn, casa-muzeu specifică zonei, colecţia de artă populară oşenească şi fotografiile aparţinând lui Ioniţă Andron, un fotograf vestit al acestei zone. NUNTA În Ţara Oaşului, nunta reprezintă unul din elementele cele mai spectaculoase ale culturii populare din nord-vestul Transilvaniei. Evenimentul, pregătit din timp de tineri şi de părinţi, are implicaţii majore în viaţa socială a comunităţii, în sistemul de moştenire a averii, dar și în viaţa economică a familiilor implicate.

Nunta, fiind considerată un rit de trecere, presupune efectuarea unor gesturi şi acte rituale bine stabilite prin tradiţie: pregătirea zestrei, a costumelor, alegerea nănaşilor, chemarea la nuntă, confecţionarea steagului de nuntă, despărţirile, cununia, actele magice cu rol augural, ospăţul propriu-zis şi strângerea darurilor, toate acestea însoţite de ţâpurituri, oraţii, cântece şi danţuri.

ȚÂPURITURA

În cultura muzicală a Oașului, țâpuritura ocupă un loc primordial, înlocuind aproape toate funcțiile genurilor muzicale tradiționale. Se ţâpureşte cu diferite prilejuri: la sărbători, la nunți, la hore, în zilele obişnuite, la muncile câmpului sau la cele gospodăreşti, la şezători şi pe uliţe. Chiar și colindele sunt interpretate în acest stil. Însoţite de dans şi melodie în registru acut, ţâpuriturile atestă o bună conservare a fondului spiritual primar.

Alături de ţâpuritură, creaţia de nuntă, într-o bogată varietate, constituie o adevărată bijuterie a folclorului literar local. Deasemenea, balada constituie o bogăţie folclorică a zonei (Miorița-12 variante în Oaş şi Balada Irincuţei), alături de cântecul de leagăn, de dragoste și de înstrăinare. DANSUL Folclorul coregrafic este original şi valoros. Caracteristica dansului oșenesc este reprezentată de paşii tropotiţi, cu mutaţii de accent și cu sincope repetate, incluzând frecvente combinaţii de tropote şi pinteni (în aer sau la sol) precum şi bătăi din palme.

Reprezentative și originale în acest sens sunt Danţul fetelor şi Roata feciorilor. În cadrul dansului oşenesc se disting trei tipuri principale: Roata, Jocul (dans mixt) și Miresele, animate de ritmul sacadat al „ceterii” (viorii). Zona Oașului este o regiune încărcată de tradiții și obiceiuri autentice care au rezistat trecerii timpului. Aici, oamenii se adună și azi pentru a participa la șezători, evenimente în care femeile se strâng laolaltă și își împărtășesc cunoștințele și priceperea în ceea ce privește broderia, țesutul și alte meșteșuguri tradiționale. Aceste întâlniri devin o oportunitate de socializare și de păstrare a tradițiilor. Păstrători ai unor valori etno-culturale autentice, oşenii au reuşit să transmită din generaţie în generaţie tot ceea ce are mai de preţ un popor: limba, portul şi datinile strămoşeşti, dovedind astfel respect față de tradițiile strămoșilor. Fiecare aspect al vieții de zi cu zi, reprezintă pentru locuitorii Țării Oașului o preocupare permanentă pentru păstrarea valorilor culturale.

Adriana Apostol