Tăbliţa votivă „Cavalerii anubieni”

Dacă vorbim de religia dacilor nu putem să sărim peste Cavalerul Danubian (Trac, Dac etc.), cel săpat în piatră pe un mare perete de stâncă în Bulgaria, la Madara, trecut și pe Lista Monumentelor UNESCO încă din anul 1979. Acum se află și pe o monedă a fraților de la sud de Dunăre. În țara noastră au fost descoperite mai multe reliefuri representative cu acest misterios cavaler (Capidava, Potaisa – Turda, Apulum-Alba Iulia, Gilău, Bolduț – Cluj, Fântânele, Mănăstirea Negru Vodă, etc.). Altorelieful prezentat acum reprezintă „Cavalerii Danubieni” și a fost descoperit în anul 1962, cu prilejul unei cercetări de teren realizată de Ion Limbidis în incinta fortificaţiilor romane de la Bărboşi (judeţul Galaţi). Din anul 2015 vizitatorii au putut admira, la Muzeul „Casa Cuza Vodă” din Galaţi, o mărturie a celei mai bizare religii cu origine dacică, respectiv o tăbliţă votivă denumită „Cavalerii Danubieni”.

Tăbliţa votivă, realizată din marmură albă, este de formă pentagonală, cu dimensiunile de 16cm/18,5cm/20cm. Starea de conservare a piesei este relativ bună. Colţul din stânga jos a fost spart în timpul descoperirii. Prezenţa acesteia la Bărboşi, marchează punctul de maximă extindere spre est a ariei de răspândire a reprezentărilor „Cavalerilor danubieni”, artefactul gălăţean completând repertoriul monumentelor dedicate acestor divinităţi războinice. „Iconografia este împărţită în două registre inegale: a) r.superior, de formă triunghiulară prezintă o triadă simbolică – o femeie încadrată de doi bărbaţi, în lateral sunt conturate figurile personificate ale unor divinităţi astrale – Sol (stânga) şi Luna (dreapta).

Deasupra acestor reprezentări – toate bust – apare o acvilă cu aripile întinse; b) r.inferior, rectangular, este dominat de figura centrală a unei zeităţi feminine, având în faţă trepiedul ritual pe care se află un peşte”, se menţionează în fişa piesei arheologice păstrată la Muzeul de Istorie din Galaţi. Zeiţa „centrală” este flancată de doi Cavaleri danubieni, călare, reprezentaţi din profil. Ambii sunt însoţiţi de câte un personaj pedestru, iar la picioarele cailor sunt redaţi câte doi oameni, întinşi la pământ. În partea dreaptă, ar mai fi de menţionat prezenţa unei forme ilizibile, poate un cap de berbec. În ceea ce priveşte denumirea de „Cavaleri danubieni”, aceasta este atribuită unor vechi divinităţi de origine geto-dacică, cu teonime preromane necunoscute.

Descoperirea unui număr mare de reprezentări culturale (cca. 300), similare celei la care ne referim, răspândite preponderent în provinciile romane dunărene, şi cercetarea lor sistematică a dus la eliminarea succesivă a identificărilor anterioare (Cabiri, Dioscuri, Cavalerul trac, Sabazios, Cavaleri traco-mithriaci) şi la evidenţierea elementelor ce sprijină ipoteza că aceste monumente ilustrează culte de origine geto-dacică, fără îndoială dedublate cu anumite atribute specifice sincretismului religios din secolele II – III d.Hr.

Ca şi în cazul nostru majoritatea acestor artefacte au figurat în partea centrală triada divină şi cei doi cavaleri războinici. Cavalerii, reprezentaţi cu inamicii lor sub copitele cailor, simbolizează dobândirea unei victorii cosmice împotriva forţelor răului şi întunericului, reuşită răsplătită de Marea Zeiţă. Simbolurile şi scenele conexe atestă caracterul universal (celest, terestru şi subpământean) al divinităţii şi domeniile în care acesta îşi exercită atributele, şi indică existenţa unui cult cu mistere.

În acest context, personajele adiacente cavalerilor – acoliţii, ar reprezenta ritul iniţierii, moment tratat plastic şi în registrul inferior, prin redarea gradului de iniţiere (1. aries-„berbec”; 2. miles-„soldat”; şi 3. leo-„leu”). Din păcate, există foarte puţine mărturii arheologice despre ordinul „Cavalerilor Danubieni”. În comparaţie cu alte monumente religioase, cele închinate cultului Danubian sunt, în marea lor majoritate, turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor noştri, aparţinea lui Zamolxis. După cum se ştie, dacii erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu cucerirea romană, care a asimilat în parte cultul Cavalerilor Danubieni.

Fiecare dintre scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a unor elemente ale acestui cult de către colonizatorii romani (posibil de veterani). Interesant este că, cel puţin în basoreliefurile religioase descoperite în arealul sudic, romanii au recunoscut superioritatea lui Zamolxis şi a straniului Cavaler Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia pe diferite monumente. Basoreliefurile în care apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă de fapt pe cei doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea creştinismului. Cei doi Cavaleri erau înarmaţi fie cu o lance, fie cu securea dublă, având pe cap nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă frigiană.

De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul „dracos”, cu cap de lup şi trup de şarpe. Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca iniţiaţii nu mâncau nici un fel de carne, ci doar peşte, aliment despre care se credea că purifică trupul, alungând demonii. Din păcate, până acum nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor.

Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă anumite teste, examenul final fiind dat în zona muntoasă unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un dragon (balaur în credinţele populare), urmată de sosirea unui Cavaler al Ordinului care învingea balaurul, simbol al răului, şi îl scotea din burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul dintre membrii ordinului.

Originile acestui cult misterios sunt, se pare, mult mai vechi, imaginea eroului – călăreţ fiind divinizată încă din secolele III-II î.Hr. (exemplu: reprezentările de pe coiful „cu ochi” din Tezaurul princiar getic de la Agighiol). Grecii îi spuneau Theos Heros, Stăpânul, Căpetenia, în timp ce romanii îl numeau Deus Heron. Cavalerul Trac este însă un zeu tracic prin definiţie, fiind extrem de răspândit în Balcani şi mai ales în Dacia şi Scytia Minor, zone unde s-au găsit peste 200 de reprezentări ale sale (fie în bătălie, fie la vânătoare, fie la pas, dar mereu călare).

Era o divinitate a dreptăţii, a binelui care învinge răul şi întunericul (reprezentate de animalele sălbatice pe care le vânează în imaginile cinegetice; ex.: leu, balaur etc). Înarmat cu o lance, Eroul Cavaler sau Eroul Vânător se regăseşte pe numeroase piese descoperite în Dobrogea, având diverse atribute şi nume, precum Heros Manimazos (la Tomis), Heros Dosaenos, Invictus (Nebiruitul), Aeternus (Veşnicul), Stăpânul Morţilor sau Întemeietorul. El apare uneori însoţit de Marea Zeiţă (posibil Cybele) şi este adeseori paşnic, fiind reprezentat şi fără armă, ci doar ţinând în mâini vase rituale. Unii l-au legat de Zamolxis, alţii de Dionisos (imagini cu viţă de vie sau vegetaţie), iar adorarea sa a condus la crearea „Ordinului Cavalerilor Danubieni”.

O teorie inedită şi evident, controversată, este aceea că iconografii creştini din primele secole ale mileniului I s-ar fi folosit de imaginea sa, pentru a-l zugrăvi pe Sfântul Gheorghe, Omorâtorul de Balaur. Cert este însă faptul că în veacurile II – III, Cavalerul Trac era extrem de adorat în Dacia (zona de câmpie dunăreană mai ales) şi în Moesia Inferior (Dobrogea noastră).

Odată cu instaurarea creştinismului (sec IV), credinţă care devine religie de stat în Imperiul Roman, cultul Cavalerului Trac este condamnat la dispariţie, alături de alte divinităţi aşa-zis păgâne. Așa cum cavalerii „apără” căile stânga – dreapta din acest altorelief, tot astfel pe coiful de argint aurit „cu ochi” din tezaurul princiar getic de la Agighiol (cca. 2400 î.Hr.) cavalerii apar dual pe obrăzarele acestuia, apărând accesul către purtătorul de coif și ducând istoria acestora către o vechime de peste 4000 de ani.

Imaginați-vă un astfel de cavaler conducător, cu coif de argint sau aur „cu ochi”, cu aplice pe haine și harnașament, cu cupe princiare, cu vase de aur și argint, apărea ca un Soare, ca un altar mișcător, alături de calul său. Iar coiful reprezeanta un symbol al sfârșitului de timp care ne așteaptă. La un moment dat, cu toatele se vor opri și numai unele vor mai reporni.

Și atunci unele noi vor apare; specii noi, un timp nou, un pământ nou, un soare nou. Cavalerii trebuiau să ducă vestea când se arătau semnele schimbării. De aceea Aeticus Donaris din Histria, cavaler al Ordinului Cabirilor, a călătorit în jurul lumii în aprox. 450 – 460 d.Hr., cu 101 cavaleri ai ordinului. Cunoșteau toate „drumurile” planetare spre a putea duce vestea, la nevoie… Înaintea Cavalerilor Ioaniți, Teutoni, de Malta, Ordinul Jartierei, Cruciații, au fost ei, Cavalerii Cabiri!

Conf. univ. dr. George V Grigore