Terorismul internațional și efectele sale globale (III)

Primele efecte la scară globală ale acțiunilor terorismului internațional care au revoltat profund cercurile politice de la Washington se referă la:

• Compromiterea prestigiului global al S.U.A. ca unică superputere a lumii contemporane, care s-a dovedit incapabilă să se apere;

• Compromiterea totală a „politicii de descurajare militară” în general și a celei de „descurajare nucleară” în special, care au stat la baza strategiei naționale de securitate și a doctrinei militare a S.U.A. în întreaga perioadă de după cel de-al doilea război mondial. Cei 19 teroriști „kamikaze”, înarmați doar cu cuțite de tăiat hârtie, care au lovit atât de devastator la 11 septembrie 2001 nu au fost „descurajați”, nici de arsenalul nuclear al S.U.A. și nici de forțele armate ale acesteia, care „proiectează putere” la scară globală.

• Compromiterea gravă a C.I.A., F.B.I. și ale celorlalte servicii de informații și de securitate ale S.U.A. care, în ciuda gigantismului lor și a sumelor fabuloase de care dispun din banul public, s-au dovedit incapabile să prevină surprinderea strategică realizată de terorismul internațional la 11 septembrie 2001. Americanii au învățat că pentru „terorismul sinucigaș” nu există nici un fel de măsuri de descurajare. Amenințările că vor fi judecați și condamnați la moarte nu le produce nici teamă și nici reținere.

La 11 septembrie 2001 și în zilele care au urmat, opinia publică mondială, mai puțin cea din lumea musulmană a fost alături de națiunea americană greu încercată. O impresie profundă a făcut-o declarația președintelui Franței, Jacques Chirac: „De astăzi, toți suntem new-yorkezi”. Mesajele de solidaritate au fost primite din partea tuturor șefilor de stat și de guverne, mai puțin din cea a lui Sadam Hussein. Istoria a demonstrat însă că mesajele oficiale nu exprimă întotdeauna nici adevărata stare a opiniei publice și nici poziția și interesele reale ale statelor lumii. Încurajat de atmosfera favorabilă inițial S.U.A., președintele american G.W.Bush, s-a lansat imediat într-o campanie de creare a unei mari coaliții antiteroriste, conduse evident de Washington.

În primele zile ale acestei vaste campanii administrația de la Washington conta pe participarea a circa 120 de state de pe toate continentele. Președintele G.W.Bush a lansat sloganul depășit de mult de istorie „Cine nu este cu noi este împotriva noastră” la care mai făcuse apel și I.V.Stalin, în anii 1930. Pe de altă parte, președintele american a prezentat coaliția antiteroristă în curs de înjghebare drept o „Cruciadă împotriva terorismului”.

Această sintagmă a fost foarte rău primită în lumea arabă, amintind de cruciadele creștine din secolele XI – XIII însoțite de jafuri și atrocități abominabile. Cel mai mare act de solidaritate politică cu națiunea americană a venit, așa cum era de așteptat, din partea N.A.T.O. care, pentru prima dată în istoria sa, a invocat Articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949.

Acest articol prevede: „Părțile (adică statele semnatare) sunt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor Părților; ca atare, ele convin că, dacă un astfel de atac se produce, fiecare dintre ele, exercitând dreptul de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut de articolul din Carta Națiunilor Unite, va ajuta Partea sau Părțile astfel atacate, luând imediat individual și de acord cu celelalte Părți, măsura pe care o va socoti necesară inclusiv folosirea forței armate, pentru a restabili și asigura securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice atac armat în acest fel și orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoștința Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârșit atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru a restabili și menține pacea și securitatea internațională.”

O analiză, chiar sumară, a acestui articol evidențiază faptul că N.A.T.O. nu oferă garanții ferme de securitate membrilor săi. Invocarea acestui articol de către Consiliul N.A.T.O. a fost un act forțat și neconform cu prevederile Tratatului de la Washington, deoarece, pe de o parte, S.U.A. nu a suferit un „atac armat” la 11 septembrie 2001, iar pe de altă parte, nu a fost victima unui atac de agresiune externă. Majoritatea membrilor grupurilor sinucigașe de teroriști care au acționat la 11 septembrie 2001 aveau cetățenie americană.

Mijloacele cu care au lovit teroriștii nu pot fi considerate arme. Aceștia nu au tras nici un cartuș și nu au folosit nici un gram de trotil. În final, nici un tribunal din lume nu va putea demonstra că avioanele civile de transport pasageri „sunt arme”. Invocarea solemnă de către secretarul general al N.A.T.O., lordul George Robertson a Articolului 5 nu a avut nici un efect, în afara transferării din Europa în S.U.A. a unui număr de șapte avioane de cercetaredirijare radioelectronică de tip AWACS care nu mai aveau nici o utilitate în Europa după dezmembrarea Tratatului de la Varșovia.

Atunci când Washingtonul a încercat să determine N.A.T.O. să ia pe cont propriu războiul împotriva terorismului la scară globală, marile puteri europene Franța și Germania s-au opus categoric, iar tentativa a eșuat, producând o mare iritare administrației americane. Datorită acestui fapt, în prima etapă a războiului împotriva terorismului marcată de intervenția militară din Afganistan, principalul aliat al S.U.A. a fost Federația Rusă, nu N.A.T.O..

Este însă foarte puțin probabil că S.U.A. va mai putea conta pe ajutorul militar al Rusiei și în celelalte faze ale războiului împotriva terorismului internațional, care se anunță a fi de foarte lungă durată. Visul administrației Bush de a juca rolul unui guvern mondial care să conducă eforturile de război împotriva terorismului, subordonându-se atât capacităților militare ale unei „mari coaliții”, cât și serviciilor de informații ale acesteia s-au spulberat. În războiul împotriva Irakului, considerat „antiterorist”, S.U.A. au alături Marea Britanie și Australia.

Hotărârea de a declara război „terorismului internațional” (un „inamic” invizibil, fără teritoriu, fără personalitate juridică, fără recunoaștere internațională și extrem de evaziv) a fost luată la reședința prezidențială de la Câmp David la 14-16 septembrie 2001 într-un consiliu de război. Administrația G.W.Bush a dorit ca acest război să înceapă printr-un atac masiv împotriva Irakului, dar aliații S.U.A. din N.A.T.O. (mai puțin Marea Britanie) și Rusia s-au opus categoric. Sub presiunea puternică a opiniei publice americane înspăimântată și înfuriată care reclama măsuri de represalii, administrația Bush nu a avut altă alternativă decât să atace Afganistanul, de unde se presupunea că a acționat organizația Al Qaeda și unde se afla „maleficul” ei lider Osama Bin Laden.

Moscova și personal președintele Vladimir Putin (spion profesionist) au încurajat Washingtonul să atace și să invadeze Afganistanul . Presat de evenimente și abandonat de N.A.T.O., G.W.Bush a căzut în capcana întinsă de Rusia care, prin aceasta a urmărit: • Stingerea „sindromului afgan” de care suferea Rusia în urma invaziei din Afganistan (2 decembrie 1979 – 30 decembrie 1988) și incriminarea S.U.A. pentru același lucru;

• Încetarea blamării Rusiei pentru războiul interminabil purtat împotriva teroriștilor ceceni, care s-au dovedit a fi o filială a organizațiilor Al Qaeda în zona Caucazului (sprijinit de C.I.A., Turcia și Arabia Saudită);

• Distrugerea regimului fundamentalist islamic al talibanilor (adus la putere de S.U.A.) care exercita presiuni deosebit de periculoase asupra fostelor republici asiatice cu populație musulmană ale U.R.S.S. cu ajutorul armatei americane. Pe acest fond, raporturile dintre Rusia, S.U.A. și N.A.T.O. s-au schimbat în mod radical. Rusia a devenit partener strategic al S.U.A. și N.A.T.O., fiind admisă în „Grupul celor 7”, primind și o bonificație de 20 miliarde de dolari. Pentru a-și asigura succesul operațiunilor împotriva „terorismului internațional”, S.U.A. a fost obligată să facă niște modificări și concesii dureroase, chiar inimaginabile în politica sa externă, astfel:

• L-a recunoscut și acceptat ca „aliat al S.U.A.” pe generalul Musharaf dictatorul Pakistanului, ajuns la putere în urma unei lovituri de stat, singurul aliat al regimului talibanilor de la Kabul;

• S.U.A. a trebuit să renunțe la măsurile de represalii economico-financiare impuse Indiei și Pakistanului aplicate din 1998 ca urmare a experiențelor nucleare și a programelor de înarmare atomică a celor două mari state asiatice cu o civilizație antioccidentală. Bazele politicii americane împotriva proliferării nucleare s-au făcut țăndări. Mai mult chiar, S.U.A. s-a văzut obligată să acorde ajutoare financiare de ordinul miliardelor de dolari Pakistanului și Indiei pentru a le atrage bunăvoința și cooperarea.

Pentru ajutoarele primite, Pakistanul ar fi trebuit să declanșeze o ofensivă cu trupele terestre din sud, lucru ce nu s-a materializat. Dacă forțele politice fundamentaliste islamice îl vor înlătura pe generalul Musharaf, pozițiile S.U.A. în Afganistan și în Asia Centrală vor deveni foarte precare.

În războiul din Afganistan, care este departe de a se fi încheiat, S.U.A. nu și-a atins obiectivele strategice propuse:

• Răsturnarea regimului talibanilor a slujit mai mult interesele Rusiei, decât ale S.U.A.;

• Spaima americanilor – Osama Bin Laden – este bine și sănătos, undeva prin Asia și le trimite acestora mesaje periodice, promițându-le noi lovituri devastatoare; • Organizația Al Qaeda cu peste 60.000 de luptători activi operează în mod descentralizat în peste 66 de țări și a dat lovituri înspăimântătoare la Jakarta și Moscova. În urma informațiilor culese din Afganistan, inclusiv din interogarea a sute de prizonieri încarcerați la baza navală de la Guantanamo din Cuba, autoritățile de la Washington au aflat că organizația teroristă globalistă Al Qaeda are structuri autonome în: Maroc, Somalia, Uzbekistan, Siria, Arabia Saudită, Irak, Turcia, Kuweit, Yemen, Pakistan, Libia, Egipt, Turkmenistan, Tadjikistan, Filipine, Indonezia, Kașmir, Cecenia, Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Kenya, Tanzania, S.U.A., Canada , Germania și altele. Specialiștii americani în materie au ajuns la concluzia că pe fondul „globalizării”, „terorismul internațional” și „crima organizată” au făcut corp comun. Marile structuri mafiote Camorra și N’Dragheta din Italia, Cosa Nostra din S.U.A., cooperează cu clanurile crimei organizate din Albania, Kosovo, Macedonia și cu structurile de tip mafiot din Serbia, Rusia, Turcia și mai departe cu lorzii drogurilor din Columbia și din Mexic. „Țintele noi” pentru terorismul internațional și crima organizată sunt economiile dezvoltate din S.U.A., Canada și Uniunea Europeană.

Specialiștii C.I.A. și F.B.I. au ajuns la concluzia că în Europa, țările cele mai accesibile crimei organizate, ar fi România, Bulgaria, Albania și Bosnia-Herțegovina, unde există „o legislație slabă și dubioasă”. În perioada care a trecut de la gravele evenimente din 11 septembrie 2001, analiștii americani, cu precădere cei de la F.B.I. au ajuns la următoarele concluzii:

• Operația teroristă cu efecte strategice globale de la 11 septembrie 2001 nu putea fi pusă la cale și coordonată de către „indivizi fanatici de joasă factură”, ci de „oameni cu o înaltă educație, poligloți și cu o mare putere de adaptare”. O asemenea apreciere laudativă la adresa celor 19 teroriști care au distrus World Trade Center și parțial Pentagonul este de înțeles. Ar fi fost culmea să se admită că „cea mai mare putere militară a tuturor timpurilor” ar fi fost umilită de o „bandă de proști” spre exemplu.

• Terorismul internațional promovat de fundamentalismul islamic este un fenomen complex ce încorporează nu numai aspecte de ordin economic și social, ci și o puternică latură culturală de respingere a civilizației occidentale.

• Dacă lumea musulmană va percepe războiul împotriva terorismului internațional declanșat de S.U.A. la 7 octombrie 2001 ca pe un război al creștinismului occidental împotriva religiei islamice, lucrurile ar putea lua o întorsătură foarte gravă și cu consecințe imprevizibile. Într-un asemenea război, S.U.A. va avea foarte puțini aliați.

• Procesul de „globalizare” favorizează acțiunile organizațiilor și facțiunilor teroriste internaționale prin: ușurință în mișcarea persoanelor, resurselor și informațiilor peste frontiere; ușurință în a alege și a ajunge la obiectivele de atac, care s-au multiplicat; ușurință în răspândirea știrilor și informațiilor care pot ajunge rapid la mase, influențându-le atitudinea și comportamentul în favoarea terorismului. Cel mai mare efect pe care l-a produs terorismul internațional și războiul declanșat de S.U.A. împotriva acestuia este cel al scindării lumii.

Se au în vedere scindarea lumii occidentale, scindarea N.A.T.O., a Uniunii Europene, a Europei de la Atlantic la Urali. Europa occidentală și S.U.A. percep în mod cu totul deosebit pericolul terorismului. Definirea de către președintele G. W. Bush a „axei răului” din care fac parte Irakul, Iranul și Coreea de Nord a fost primită cu stupoare și ostilitate de către Uniunea Europeană. Există temeri că după cucerirea Irakului S.U.A. va ataca Iranul, apoi Coreea de Nord, iar cuceririle vor continua cu Siria, Libia și alte state și zone de importanță strategică. Aici nu mai este vorba de „război împotriva terorismului”, ci de cu totul altceva.

Colonel r. Florian Gârz Analist politico-militar

Geo Călugăru