Traian T. Coșovei

(28 noiembrie 1954 – 1 ianuarie 2014)

Poetul care ,,a trăit numai și numai pentru poezie”, care a avut un cult al prieteniei și care a promovat tinerii cu talent literar.

Traian T. Coșovei s-a născut pe 28. XI. 1954, la București, tatăl său, Traian Coșovei, fiind autorul mai multor cărți publicate în perioada comunistă. Mama poetului, Maria, este cea căreia poetul îi semăna foarte mult și cea care i-a rămas alături după plecarea tatălui, atunci când micuțul Traian avea doar vreo 10 anișori. Poetul a urmat Facultatea de Filologie din București, secția română-engleză. A lucrat ca redactor, publicist etc. la Viața Românească, Evenimentul Zilei, Contemporanul, Azi, Cotidianul, Adevărul etc. De asemenea, a fost mulți ani angajat al MNLR București.

Dintre volumele publicate amintim: Ninsoarea electrică (1979), volum de debut, 1,2,3 sau… (1980), Cruciada întreruptă (1982), Poemele siameze (1983), În așteptarea cometei (1986), Rondul de noapte (1987), Pornind de la un vers (critică literară) (1990), Bătrânețile unui băiat cuminte (1994), Mickey Mouse e mort (1994), Percheziționarea îngerilor (1998), Greva căpșunelor (2004), Jurnalul morilor de vânt (2012) etc. A scris și câteva cărți în colaborare cu alți autori – în 2000: Mahalaua de azi pe mâine (împreună cu Dan Mircea Cipariu) etc.

Titlurile cărților sale pun în evidență o tematică variată, complexă, tratată într-o manieră originală, în care predomină metafora, ce se supune unor multiple interpretări. Se remarcă, mai ales, tema timpului, a condiției omului în raport cu universul: Pluteam pe un foșnet scrâșnit, de moară de vânt./ Eram nisip din nisip și pământ din pământ /(Plâns ghemuit); Ceasul când sângele își întreabă culoarea: ființă, neființă?// Sfârșit de sezon, oameni reci, de zăpadă murdară….// Eram copilul cel mort al zilei de mâine.// (Sfârșit de sezon, oameni reci de zăpadă); Care din disperări/ sunt mai albastre, mai reci, mai neadevărate?/ Totul pe jumătate/ cuvânt: scrâșnire amară – / lacrimă târzie despicând oceane adânci,/ dumicat de aripi tresărind în zbor la subsuoară:/ visul meu alunecând pe patinoarul odinioară…// (Înălțarea din labirint).

Tema iubirii este una bine reprezentată în creația poetului și bine nuanțată: Tu, iubito, care developezi amintiri cusute/ cu ață la gură – / răstignită între amintiri de celuloid, – tu, armură,/ peliculă ruptă în care visul se zbate între omul viu, între omul livid/ numit amintire. Viața ta: răstignire/ de glasuri, imagini, fotografii zidite-n pereți:/ amintiri care se agață de morți, care se atârnă de vieți.// (Camera obscură); Iubito, tu ești lacrima care-a fugit de-acasă…/ (Poem sub acoperire); Iubito, nu-mi plânge. Uneori dezamăgirile/ sunt mai ușor de uitat decât un accident de mașină.// (Poem estival); Uneori, dragostea e mai răbdătoare ca o stație de tramvai.// (Balada călătorului grăbit); Iubito,/ dacă aș fi un secret/ ce-ai face cu mine?/ M-ai păstra/ sau l-ai spune?// (Poem de iarnă ; manuscris – foto 4 ); Ești amintirea unei creste de val strigată odinioară din larg?/ Sau ești pământul zărit de la înălțimea ultimului catarg?/ (Simplu poem de dragoste).

Fiind apreciat încă de la debut, Taian T. Coșovei a obținut mai multe premii, dintre care: Premiul Uniunii Scriitorilor, 1979, Premiul Asociației Scriitorilor din București, 1994, Marele Premiu Ion Vinea, 1996, Premiul Academiei Române, 1996, Premiul Nichita Stănescu, 2000. Marin Mincu, în cartea De ce scriu poezie…, volum apărut la Constanța, Editura Pontica, 1996, volum în cadrul căruia Traian T. Coșovei este cap de listă, îi întreba pe câțiva autori ce anume i-a determinat să scrie poezie… A obținut astfel următoarea mărturisire a lui Traian T. Coșovei (op. cit., p. 9): Nu aș vrea să răspund acestei întrebări (De ce scriu poezie?) cu aerul celui care – acum – are în raft zece volume. Prefer să-mi păstrez candoarea (dacă mai e posibilă?!) acelor ani destul de confuzi (…). Am început să scriu poezie din nevoia de a-mi găsi o identitate într-o epocă ce exalta uniformizarea … nivelarea! Doream să mă găsesc pe mine însumi într-o maree uniformă.

Cred că același lucru l-au trăit și colegii mei. De aici și solidaritatea care ne-a unit la început. Poetul a avut mult respect față de colegii de generație, un adevărat cult al prieteniei durabile, dincolo de orice formă de invidie artistică. I-a prețuit pe toți, a fost preocupat de evoluția sa literară, pentru care, așa cum mărturisise în volumul lui Marin Mincu, De ce scriu poezie…, prezența celorlalți autori era o formă de necesară și frumoasă competitivitate: Ne întâlneam – Florin Iaru, Ion Stratan și mai târziu M. Cărtărescu – să ne citim poemele la o cafea (era încă accesibilă) la Arhitectură ori la Capșa. Visul nostru era să luăm un premiu literar la Pitești sau sau la Iași.

Poezia noastră era considerată <<nonconformistă>>, <<intimistă>>… Cu <<ironia>> din versurile noastre nu treceam de nivelul gazetei literare de perete a facultății ori de paginile publicațiilor studențești. (op. cit., p. 9). Această solidaritate a stat la baza formării unui spirit de generație, la care au contribuit și nume ilustre precum Nicolae Manolescu, remarcabil profesor și critic literar, cel care i-a făcut pe tinerii talentați din anii ’80, în care credea, să nu renunțe la pasiunea lor, pasiune ce avea să se identifice, în cazul lui Traian T. Coșovei, cu existența în sine. Iată, în acest sens, și mărturisirea lui Traian T. Coșovei (op. cit., p. 9): Frecventam cenaclul <<Junimea>> condus de profesorul Ov. S. Crohmălniceanu și, după cutremurul din 1977, <<Cenaclul de Luni>> al lui Nicolae Manolescu. Aici s-a format – cred eu – spiritul de generație. Or, noi consideram <<generația>> grupul nostru care dădea tonul <<Cenaclului de Luni>>.

Abia mai târziu avea să se umfle aluatul teoretic… să ne ia de rever… (…) Prin 1982 ne-a apărut antologia colectivă <<Aer cu diamante>>: Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Stratan și Tudor Jebeleanu cu grafica și fotografiile. Ca poet, a fost cea mai frumoasă amintire de generație. Astăzi (…) mă gândesc la anii aceia, poate cei mai frumoși, inconștienți și curați, care ne-au unit în jurul poeziei ca în preajma unui miraculos foc de tabără. În 1990 am reușit, în sfârșit, să public o carte despre generația mea (și nu numai) în care apar aproape toți colegii cu care pornisem în urmă cu un deceniu. A fost o carte care m-a ajutat să mă regăsesc, să mă situez undeva pe harta sensibilității unei grupări poetice care, mă încăpățânez să cred, a schimbat – după mai bine de un deceniu – ordinea cuvintelor.

Poetul a fost apreciat de numeroși critici literari, o parte dintre aceste aprecieri regăsindu-se în Reperele critice ce însoțesc volumul Institutul de glasuri, apărut la Cartea Românească, București, 2002. Iată câteva dintre acestea: (…) Traian T. Coșovei e un poet nu numai cu o mare capacitate de invenție și asociație, dar și cu un autentic fond liric în expansiune. (Al. Piru, 1988, op. cit., p. 211); Debutând printre primii în promoția optzecistă, Traian T. Coșovei părea a fi la începuturi cel mai insurgent dintre congeneri (…). Discursul său <<băiețos>> se individualizează prin naturalețe și lipsa de crispare a tonului quasi-ludic, ton adecvat unei investigări nonșalante, directe a cadrului cotidian, indiferent de inconsisitența și precaritatea acestuia. (Marin Mincu, 1988, op. cit., p. 212); În ce măsură este adevărat că Traian T.

Coșovei ar fi un poet postmodernist? (…) Dar evident este că acest tânăr scriitor este prin temperamentul artistic, prin formație, prin sensibilitate un modern – cu tot ce implică aceasta începând de la modul intelectual de a înțelege poezia lirică și terminând cu importanța acordată ironiei și lucidității în scrisul său. (Mircea Ivănescu, 1988, op. cit., p. 212); Traian T. Coșovei s-a manifestat, de la <<Ninsoarea electrică>>, ca un sentimental (<<…cu o bătaie de inimă era să dărâm totul >>), trubadur modern, galant, fantezist și melancolic, poet de facondă minulesciană, jubilativ și anxios, comentându-și cu umor elanurile retezate (…). Caligraf al realului, magician distrat (…) autorul scrie poezia cea mai puțin <<referențială>>, adică realistă a generației lui. (…) În ea, nimic iritant, în pofida unui subtext lunecos, în care poți citi ce vrei; (…) Trei mi se par a fi caracteristicile acestei lirici atrăgătoare și nu lipsite de profunzime: tonul sărbătoresc, arta spectacolului și o surdă, incurabilă melancolie. (N. Manolescu, 1987, op. cit., p. 213);

În generația sa, în grupul său literar, Traian T. Coșovei se distinge imediat nu numai, evident, prin poezia sa, cu un ton deja acut individualizat și o << ținută a metaforei>> gravă, elegantă, dar și fizic: posedă acel magnetism al persoanei rar printre poeți și aproape inexistent printre prozatori. Ceea ce se cheamă farmec, o noțiune rămasă vagă în ciuda excesivei ei întrebuințări. (Nicolae Breban, 1982, op. cit., p. 214); Poetul scrie sub îndemnul și inspirația unei muze a abundenței verbale; poemele sale sunt ample compuneri cu versuri lungi (…). (Marian Papahagi, 1986, op. cit., p. 213); Cu Traian T. Coșovei, poezia românească actuală și-a găsit o cale fertilă de intrare în istorie. (Romul Munteanu, 1987, op. cit., p. 214);

Cu o imaginație de varii resurse, fructificând deopotrivă concretul faptului cotidian și livrescul, Traian T. Coșovei propune o versiune atenuat elegiacă, de reverie melancolică punctată ironic, a unor atitudini definitorii pentru promoția sa lirică. (Ion Pop, 1987, op.cit., p. 217); Iubesc nespus de mult pe Traian T. Coșovei, în versurile căruia găsesc o imensă și înaltă puritate dură. (Nichita Stănescu, 1978, op.cit., p. 217). Un portret al poetului și al omului Traian T. Coșovei s-a conturat în cadrul interviului pe care doamna Ștefania Coșovei, soția sa, a avut amabilitatea să mi-l ofere cu multă deschidere și sinceritate, în octombrie 2025, interviu pentru care îi mulțumesc foarte mult. Toate materialele care însoțesc prezentul articol fac parte din arhiva personală a soției poetului.

Poetul a avut o copilărie nu tocmai fericită, marcată de plecarea tatălui. I-a fost mereu alături mama Maria. În arhiva familiei, s-a păstrat o scrisoare trimisă mamei de către copilul Traian (foto 2), care-și arată dorul față de mamă: Dragă Mamă, Mie îmi este dor de tine. Adesea pe stradă sau în parc plâng de singur ce sunt. Te rog, vino înapoi. Te implor vino că sunt singur, foarte singur. A fost și singurul copil al familiei și nu a avut copii. A avut, însă, o mare dorință de a-i ajuta pe tinerii cu talent literar, despre care scria, îi susținea, îi încuraja cu prietenie și cu o atitudine protectoare. Începând din 2014 (poetul s-a stins pe 01.01.2014), are loc un concurs literar pentru debut în poezie, ajuns anul acesta la cea de-a XI-a ediție, concurs ce-i poartă numele și care onorează această preocupare a vieții poetului de a descoperi, încuraja și susține creatori de poezie aflați la început de drum.

Poetul a avut un adevărat cult al prieteniei, un respect profund manifestat la adresa tuturor colegilor și autorilor cu care interacționa. Pe doamna Ștefania a cunoscut-o în 1996, căsătoria având loc în 1999. Poetul nu a avut vulnerabilități ascunse față de soția sa, omul care i-a fost sprijin până la sfârșit, care l-a înțeles și care se ocupă cu mult devotament de tot ce a lăsat poetul în plan literar. Soția poetului consideră că principala lecție de viață pe care a primit-o alături de Traian T. Coșovei a fost aceea a lucrului bine făcut, făcut temeinic.

Poetul s-a aflat mult timp în preajma lui Nichita Stănescu (foto 1) și, ca și acesta, și Traian T. Coșovei era complet detașat de bunurile materiale ale lumii. Când publica o carte, aștepta cu nerăbdare momentul apariției acesteia. De altfel, poetul mărturisea, în deschiderea volumului Pornind de la un vers, București, Editura Eminescu, 1990, p. 5: Cărțile noastre sunt oglinda cea mai fidelă; ele ne arată așa cum suntem în singurătatea scrisului. Talentul literar al poetului este pus în evidență de un text scurt, datat 03.IX.1964, când avea aproape 10 ani (foto 3): Povestea băncii (pupitrului) meu: La școală, într-una din recreații nu m-am dus să mă joc cu copiii.

Am stat în banca mea și mi-am rezemat capul de bancă. Parcă am auzit o șoaptă. Atunci mi-am lipit urechea de bancă și am auzit un zgomot venind de departe, un vuiet, o furtună, un foșnet de frunze și parcă glasuri de păsărele. Mi-am lipit urechea și mai bine de bancă, am auzit niște huruituri de mașini, zgomotul unor fierăstraie, parcă niște lovituri de ciocane și glasuri de oameni. Atunci miam încordat atenția asupra băncii și mi-am lipit și mai tare urechea de bancă.

Am auzit bine foșnetul și freamătul pădurii; din nou zgomotul unui fierăstrău și lovituri. Am ridicat capul și am privit banca, am netezit-o cu degetele pe luciul frumos al ei. Am mângâiat-o și am privit-o atent. De-abia atunci am înțeles că banca își spusese povestea ei. Am vrut să închei cu acest text scris de copilul Traian T. Coșovei pentru a puncta atât talentul său literar, manifestat de timpuriu, puterea sa de a descoperi și de a descifra metaforele vieții, cât și nevoia sufletului omenesc de a nu se desprinde de poveste, care poate fi chiar lângă noi, în firescul vieții, pe care trebuie să o lăsăm să-și depene firul: Fii liniștit și nimic altceva,/ Lasă viața ta să se întâmple! (Înțelepciuni de noapte).

Prof. Monica Gherghel Răduț