Trupele aeropurtate – Parașutiștii

Din cele mai vechi timpuri, surprinderea inamicului a constituit factorul esențial în câștigarea unei bătălii sau chiar a războiului, iar toți marii comandanți au căutat elementul surpriză în toate descoperirile și inovațiile pe care omul le-a realizat în toată istoria sa. Un moment important în istoria militară l-a constituit descoperirea parașutei care a permis omului să realizeze salturi de la mari înălțimi. Desigur, acest moment a apărut în directă corelație cu descoperirea și dezvoltarea aparatelor de zbor, a aeroplanelor.

Folosirea parașutei a permis trupelor să fie dislocate în spatele liniilor inamice, fără a putea fi observate, unde au putut perturba liniile de aprovizionare și comunicațiile și au realizat atacuri prin surprindere. Elementul surpriză a fost adesea factorul decisiv în aceste bătălii, deoarece inamicul nu se aștepta la un atac terestru venit pe calea aerului.

Astfel, parașutiștii au avut un impact psihologic puternic asupra inamicului, deoarece numai observarea acestora coborând din cer a fost o perspectivă terifiantă pentru trupele de la sol. Din 1941, când s-a folosit pentru prima dată desantul aerian, și până în prezent trupele de parașutiști au evoluat odată cu necesitățile și cerințele strategiilor din teatrele de operații creându-se specialități sau domenii noi cum sunt cercetarea, cercetarea și diversiunea, cercetarea în adâncime, forțele speciale, structurile ISR sau ISTAR (Intelligence, Surveillance, Target Acquisition, Reconnaissance – informații, supraveghere, gestionarea țintelor, cercetare), care au la bază introducerea în luptă a trupelor prin parașutare, dar și obiectivele tactice și operaționale pe care comandanții doresc să le obțină.

În prezent trupele aeropurtate, sau parașutiștii, joacă un rol semnificativ în operațiile militare moderne datorită capacităților unice și avantajelor strategice. Importanța lor în luptă provine din mai mulți factori cheie, cel mai important fiind capacitatea de a infiltra trupe rapid și greu de detectat ca răspuns la crize, permițând inserarea rapidă în zone ostile sau inaccesibile. Tot aici se poate menționa avantajul de mobilității strategice: parașutiștii pot evita liniile tradiționale de front și se pot concentra pe obiective critice, creând un mediu dinamic de luptă.

Această mobilitate este deosebit de importantă în războiul modern, unde terenul și pozițiile inamicului se pot schimba rapid. Un al doilea factor este crearea elementului surpriză cu un puternic impact psihologic. Operațiunile de desant aerian pot surprinde inamicul, perturbându-i planurile și diminuându-i capacitatea de a răspunde eficient, iar impactul psihologic al atacurilor bruște din aer poate duce la confuzie și panică în rândul forțelor inamice. În zilele noastre flexibilitate strategică este un factor important pentru operațiunile de nivel operativ și strategic, unitățile aeropurtate putând funcționa independent sau ca parte a operațiunilor mai mari de arme întrunite.

Capacitatea lor de a ocupa și de a menține zone cheie, cum ar fi aerodromurile și podurile, este crucială pentru stabilirea unei baze de operare avansate și pentru facilitarea operațiunilor ulterioare ale forțelor terestre sau aeriene. De asemenea, trupele aeropurtate sunt adesea folosite pentru misiuni de penetrare în adâncimea teritoriului inamic pentru a aduna informații, a efectua sabotaje sau a efectua recunoașteri în spatele liniilor inamice. Un alt beneficiu este rentabilitatea proiecței forței la distanțe mari cu efecte operaționale sau strategice imediate.

Un număr relativ mic de parașutiști poate atinge obiective semnificative, reducând sarcina logistică și riscul implicat în invaziile tradiționale prin trimiterea de unități mari de forțe terestre. La aceasta se adaugă faptul că operațiunile moderne de desant aerian folosesc adesea tehnologii avansate, inclusiv muniții ghidate de precizie, drone pentru cercetare și sisteme de comandă și control aeropurtate, sporind astfel eficacitatea și letalitatea forțelor aeriene. Trupele aeropurtate sunt supuse unui antrenament riguros care pune accent pe aptitudinea fizică, luarea rapidă a deciziilor și adaptabilitatea în diverse medii.

Această pregătire le conferă capacitatea de a face față diferitelor misiuni, de la război convențional la contrainsurgență și asistență umanitară. Folosirea cu succes a trupelor aeriene în diferite conflicte, cum ar fi cel de-al Doilea Război Mondial și intervențiile militare mai recente, subliniază valoarea lor în doctrina militară și evoluția războiului.

Pe scurt, trupele aeropurtate sunt o componentă vitală a forțelor militare moderne, oferind avantaje unice care sporesc flexibilitatea strategică, răspunsul rapid și succesul operațional. Încă din prima perioadă a celui de-al Doilea Război Mondial, armata germană a început să experimenteze dislocarea de trupe în spatele liniilor inamice folosind parașutele. Prima utilizare cu succes a acestei tactici a fost în timpul bătăliei din Creta, în 1941 când parașutiștii germani au reușit să captureze în doar câteva zile insula. După succesul parașutistilor germani, alte țări au început să-și dezvolte unitățile aeropurtate: Statele Unite au format Divizia 82 Aeropurtată în 1942, iar britanicii au urmat exemplul cu formarea Diviziei 6 Aeropurtate în 1943.

Prima companie de paraşutişti din compunerea Armatei Române a fost înfiinţată în cadrul Centrului de instrucţie al Aeronauticii de la Popeşti-Leordeni, sub comanda locotenentului mecanic de aviaţie Ştefan Şoverth la 10 iunie 1941 și a fost încadrată cu personal recrutat pe bază de voluntariat din rândul militarilor din aeronautică (la 20 octombrie 1941 aceasta a devenit sarcină de mobilizare a Flotilei 1 aerostație). Prima serie a fost compusă din 15 ofițeri, 13 subofițeri şi 180 soldați. După ce au fost instruiți la Centrul de instrucție al Aeronauticii, aceştia au fost brevetați pentru zbor la 1 octombrie 1941. Unul dintre instructorii voluntari ai batalionului a fost Smaranda Brăescu, care pe 19 mai 1932 a sărit de la altitudinea de 6.929 m şi a fost declarată campion mondial.

În februarie 1942 a fost înființată încă o companie, luând astfel ființă primul batalion de paraşutişti. A doua serie de paraşutişti a fost brevetată la 1 octombrie 1942, iar a treia la 25 ianuarie 1943. Cu toate acestea, efectivele necesare încadrării Batalionului de paraşutişti (40 ofițeri, 103 subofițeri şi 718 soldați) au rămas insuficiente, în mai 1943 existând doar 30 ofițeri, 38 subofițeri şi 230 de soldați paraşutişti. Această situație l-a determinat pe mareşalul Ion Antonescu să ordone în 27 mai 1943, în şedința Consiliului de colaborare:

„Trebuie să se treacă energic la formarea unui corp puternic de paraşutişti şi la infanterie transportată cu planoarele. Marele Stat Major şi Statul Major al Aerului să studieze bine problema şi să facă propuneri practice”. După ce la 16 octombrie 1943, Comitetul consultativ al Aerului a decis ca paraşutismul să devină o specialitate aparte, la 10 decembrie acelaşi an, prin Înaltul Decret nr. 3188, s-a hotărât înființarea Corpului de paraşutişti al Aeronauticii, prevăzut a avea unități luptătoare (batalioane, regimente), un centru de instrucție şi şcoli speciale.

Din păcate, acest deziderat nu a avut timpul necesar pentru a se realiza. La sfârşitul anului 1943, batalionul de paraşutişti avea în compunere trei companii (a câte trei plutoane de puşcaşi), un pluton armament greu şi eşalonul rulant. După trecerea României de partea Națiunilor Unite, subunitățile de paraşutişti s-au remarcat în acțiunile militare duse împotriva trupelor germane, în special în zona aeroporturilor Boteni, Pipera şi Băneasa. La 15 decembrie 1944, în urma cererii Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), batalionul de paraşutişti a fost transformat în Batalionul 5 pază (cu companiile 33, 34 şi 35) cu misiunea de a face paza aerodromurilor Popeşti-Leordeni, Băneasa, Giuleşti şi a instalațiilor de la Pantelimon. În final, acesta a fost desființat în 1 martie 1945.

La 1 noiembrie 1950 a fost reînființat, în baza ordinului ministrului Forţelor Armate, Batalionul 1 Paraşutişti, sub comanda căpitanului Vasile Cosma, la Centrul de Instrucţie al Aviaţiei din garnizoana Tecuci. La 6 februarie 1951, batalionul a fost dislocat la Botoşani, iar, la 25 noiembrie 1951, la Buzău. La 1 octombrie 1952, Batalionul de Paraşutişti s-a transformat în Regiment de Paraşutişti, la 2 octombrie 1954 a primit drapelul de luptă, iar la 21 octombrie 1974 a primit denumirea onorifică Regimentul 60 Desant-Paraşutare Băneasa-Otopeni. În 1980, au fost înfiinţate alte trei unități: Regimentul 56 Paraşutişti Caracal, Regimentul 62 Paraşutişti Luna şi Regimentul 64 Paraşutişti Boteni.

La 30 noiembrie 1990, au fost înfiinţate Brigada 1 Paraşutişti Luna, Brigada 2 Paraşutişti Clinceni, Brigada 3 Paraşutişti Bacău şi Centrul de Perfecţionare a Pregătirii Cadrelor din Trupele de Paraşutişti Buzău, conducerea unitară a acestora fiind asigurată de Comandamentul Trupelor de Paraşutişti din subordinea Comandamentului Aviaţiei Militare. La 15 martie 2001, trupele de paraşutişti au trecut în subordinea Statului Major al Forţelor Terestre și, din acel moment, paraşutiştii militari au participat la misiuni externe în diferite teatre de operaţii, îndeplinind angajamentele asumate de România în cadrul NATO sau în operaţiuni internaţionale de tip coaliţie. La ora actuală Armata Romaniei dispune de brigada aeromobilă cu comandamentul la Clinceni (cu cele 3 batalioane la Clinceni, Boteni și Caracal); 3 batalioane de parașutiști (Câmpia Turzii, Bacău, Buzău); Școala de Aplicație pentru Parașutiști „General maior Grigore Bastan” aflată la Buzău, care are în subordine Baza 5 Instrucție Parașutiști dislocată la Câmpia Turzii.

În istoria trupelor aeropurtate din Armata Română, pe lângă toți eroii parașutiști care și-au sacrificat viața, s-au remarcat două personalități al căror nume este legat și de brevetarea parașutelor de producție autohtonă. Primul este locotenentul Ștefan Șoverth, cel care a primit comanda primei companii de parașutiști, care după un an de cercetare, în 1942 reușește să creeze un prototip de parașută cu deschidere progresivă, testată inițial prin numeroase lansări cu manechinul. Ulterior, unul dintre primii absolvenți ai școlii de parașutism, realizează salturi de încercare, demonstrând eficiența noii invenții.

Confirmându-și siguranța, parașuta progresivă este brevetată pe 3 aprilie 1943, este omologată în 1951 și intră în producție de serie, devenind parte din echipamentul standard al parașutiștilor sportivi. A doua personalitate este generalul paraşutist Grigore Baştan, care și-a adus o contribuție semnificativă în dezvoltarea şi modernizarea paraşutismului militar românesc, în a doua jumătate a secolului trecut. Grigore Baștan (1922-1983), a făcut parte din prima companie de parașutiști militari din armata română înființată în 1950. La 20 august 1970 stabilește un record național la saltul cu parașuta, executând un salt din aeronavă de la înălțimea de 10.000 m cu o cădere liberă de 7.000 m.

De asemenea, paraşutele româneşti inventate şi brevetate de generalul Grigore Baştan au intrat în dotarea trupelor de paraşutişti din armata română la începutul anilor ’70. BG7M era de o siguranţă absolută, prevăzută cu un sistem de largare, ceea ce-i permitea paraşutistului să rezolve incidente neprevăzute atât în aer, cât şi la aterizare. Dacă apăreau astfel de probleme, militarul avea la dispoziţie paraşuta de rezervă, cea de siguranţă, botezată BG3M (BG reprezintă iniţialele inventatorului). Această paraşută poate aduce la sol, în siguranţă, peste 150 de kilograme, însemnând personalul paraşutist militar, containerul cu muniţie, armament și alimente. Cu BG7M pot fi executate lansări de dificultate pe apă, ziua şi noaptea, în munţi şi păduri, indiferent de condiţiile meteo. Parașutiștii militari români reprezintă o unitate de elită în cadrul Forțelor Armate Române, specializați în desfășurarea operațiunilor aeropurtate.

Aceștia au un rol esențial în cadrul misiunilor de luptă, intervenții rapide și operațiuni de menținere a păcii. Formarea și instruirea lor se realizează la standarde internaționale, parașutiștii militari urmând un program riguros de instruire, care include pregătirea fizică, tehnicile de salt, tacticile de luptă și supraviețuirea în condiții dificile. Aceștia au participat la diferite misiuni și operațiuni în teatrele de operații și în cadrul exercițiilor comune cu state aliate din cadrul NATO sau UE pentru a-și îmbunătăți abilitățile de cooperare și interoperabilitate cu alte forțe armate.

Aceștia sunt specializați în desfășurarea misiunilor de desantare aeriană și sunt capabili să intervină rapid în diferite zone de conflict, așa cum au făcut-o în zone din Balcani, Afghanistan, Irak, Somalia sau Angola, contribuind la securitatea regională și internațională. Parașutiștii beneficiază de echipamente de ultimă generație, incluzând uniforme speciale, parașute moderne și echipamente de comunicație avansate, care le facilitează desfășurarea misiunilor.

Parașutiștii au un spirit și o tradiție militară respectată, fiind considerați un simbol al curajului și profesionalismului în forțele armate române. Parașutiștii poartă cu mândrie bereta vișinie și însemnul de armă care le atestă calificarea, precum și alte simboluri care reflectă tradițiile și realizările unității. În concluzie, parașutiștii militari români reprezintă o forță de elită bine antrenată, pregătită să îndeplinească misiuni variate și complexe, de la operații militare la intervenții umanitare, având un impact semnificativ asupra securității naționale și internaționale.

Col. (r) Antonio Marinescu