Un vis devenit realitate I

De la Tatăl-Ceresc vine totul: trecutul, prezentul și viitorul! Istoriaspunecăînălțareaunuimonument care să reprezinte Independența României, a fost propunerea Regelui Carol I, în anul 1884. În cea mai mare parte, viața omului este alcătuită din evenimente cărora abia le mai poate ține socoteala. Se confruntă cu situații pe care, de cele mai multe ori nu le creează el, ci doar este nevoit să le suporte, „să le ducă”…(după cum se mai spune în popor). Până și în timpul somnului, când organismul se așează la odihnă, intervin visele cu întâmplări dintre cele mai diferite. Unele sunt brutale și produc disconfort în trup și în suflet, pentru mai mult timp. Alte vise sunt frumoase, liniștitoare. Ele aduc bucurie în timpul somnului, dar și după ce omul se trezește și revine la viața reală.

Cele mai semnificative vise, care se țin minte pentru mult timp sau chiar cât trăiește omul, sunt acelea cu încărcătură emoțională. În care sufletul împreună cu trupul trăiește o minune dumnezeiască, un miracol pe care dacă ar ști sau ar putea, l-ar pune la păstrare, să nu-l uite niciodată. Adevărul este că oricât se străduiesc unele persoane „să se detașeze de lumea în care trăiesc”, adică să-și creeze un mod de viață doar al lor, să ia singuri hotărâri, nu pot să meargă prea departe. Fiindcă rădăcinile sau viețile anterioare influențează atât prezentul cât și viitorul. Când se naște, omul vine însoțit de un destin dat de divinitate pentru toată viața.

Un destin doar al lui, în care, pe răspundere proprie, doar el poate schimba ceva, în cazul în care dorește cu ardoare. Puterea omului, ca și satisfacțiile de orice natură: fizică sau imaginară, constau în comuniunea cu AtoateCreatorul, cu ajutorul necondiționat venit de la El. Unul dintre factorii cu care vine omul pe pământ, este „predestinarea”. De aceea, este adevărat când se spune că nimic nu este întâmplător, că totul vine de la Dumnezeu! Omul, preocupat mereu de „ziua de azi”, trece prea repede pe lângă situații neprevăzute, căutând să rezolve numaidecât problemele care se ivesc și aparțin prezentului. Mai ales că modul de viață se desfășoară obligatoriu împreună cu societatea: familie, colegi de serviciu, persoane cunoscute sau necunoscute, cu care interacționează planificat sau instantaneu. Se obișnuiește ca multe persoane să aibă preocupări comune pentru a produce un bun fie personal, fie colectiv.

De altfel, de-a lungul timpului, printre preocupările celor aflați la conducerea nației, spre exemplu dacă ne-am referi la domnitorii celor trei Principate: Moldova, Ardealul și Țara Românească, constatăm că deși fiecare stăpânea bucățica lui: teritoriu și popor, ceva în comun totuși aveau. Erau impulsionați spiritual de dorința construirii lăcașurilor de cult: biserici, mănăstiri, schituri sau alte locuri sfinte, în care să se roage pentru divinitate și la divinitate, spre a primi ajutorul necesar pe pământ: de a avea un trai bun, dar, mai ales, de a-și păstra anumite elemente foarte importante, cum ar fi: libertatea și pacea între oamenii care alcătuiesc un popor format din mai multe nații etc. Credința în puterea divină a fost una dintre căile urmate de bunăvoie de către oameni.

Intrând în biserică, omul își recapătă dreapta credință. Acolo, în mod personal, poate să-i aducă mulțumire Lui Dumnezeu, pentru toate cele bune pe care le-a trăit și le trăiește, pentru tot în ceea ce crede și speră. Exemple sunt multe, atât din trecutul îndepărtat, cât și din cel apropiat. Spre exemplu: În anul 1432, după ce slujise în Mănăstirea Bistrița, dorința arzătoare a Cuviosului Simeon a fost să se retragă în sihăstrie. După 29 de ani, având o vedenie, a mers la Domnitorul Ștefan Cel Mare și i-a cerut ajutoare pentru construirea unei biserici.

Domnitorul l-a ajutat, iar în anul 1461, Simeon a înălțat prima biserică din lemn, cu hramul Sfântul Mucenic Dimitrie. În 1464 aceasta a fost incendiată de turci. Apoi, construită din nou, a fost cunoscută sub denumirea de „Schitul Pângărați”. La miezul nopții de 22 octombrie 1508, un tânăr îmbrăcat în straie albe și înconjurat de Slavă Dumnezeiască, i s-a arătat în vis lui Alexandru Lăpușneanu, voievod mult iubitor de Hristos și i-a zis să construiască la Pângărați o biserică din piatră, în locul celei vechi din lemn.

Lăpușneanu a întârziat câtva timp, nerespectând porunca. Cauza a fost nesiguranța în terenul micuț ca suprafață și înconjurat de râpe. Însă, Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, în una din nopți i s-a arătat din nou lui Lăpușneanu. L-a înțepat cu sabia în coastă și l-a obligat să înceapă construirea bisericii. Însă i-a poruncit să caute mai întâi unii dintre cei mai buni meșteri chiar din afara țării. După ce s-a supus poruncii, Voievodul Lăpușneanu a aflat de la cei ce au cercetat în profunzime terenul, că sub biserica de piatră ce urma a fi înălțată, se află o stâncă mare de granit, care va dura în timp. Printre domnitorii care au contribuit la dezvoltarea Schitului Păngărați, au fost: Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Petru Șchiopul, Mihail Sturza.

În 1916, regina Maria a construit acolo paraclisul, ca adăpost pentru răniții de pe front, din timpul Primului Război Mondial. În anul 1918, în clădire a fost înființată o Secție a Sanatoriului bolnavilor de TBC. Dovadă că aerul din zona Schitului Pângărați, era și dătător de sănătate! În anii 1515-1517, Neagoe Basarab înalță la Curtea de Argeș, prima Mănăstire Ortodoxă, renumit monument de Arhitectură din Țara Românească. La inițiativa lui Carol I, biserica a fost restaurată începând din anul 1875 și transformată în Palat Episcopal. Acum este o renumită Metropolă în care se află mormintele membrilor din Familia Regală a României.

Tot aici se află moaștele Sfintei Filofteia. În 1884, Regele Carol I a propus construirea unui „Monument Religios pentru Independența României”. Vicisitudinile vremii și-au spus cuvântul, propunerea nefiind fructificată, ci rămânând doar la stadiul de dorință transmisă în eter. În timp ce principatele Moldova, Ardealul și Țara Românească fuseseră separate și fiecare era pe cont propriu în privința conducătorului, totuși cei trei domnitori au reușit să păstreze același impuls de a construi lăcașuri de cult. Fie pentru a slăvi cuvântul Lui Dumnezeu, fie pentru a curăța pământul de boli și răufăcători.

Exemplele sunt numeroase: În timpul domniei lui Ștefan Cel Mare, Mănăstirea Voroneț a fost construită într-un timp foarte scurt (trei luni și trei săptămâni, în anul 1488). O capodoperă a credinței și a artei, întrun moment de cumpănă, când speranțele păreau să se risipească. Ștefan a căutat sfat la pustnicul înțelept Daniil Sihastrul, care trăia într-o chilie săpată în stâncă, prin apropiere. Pustnicul l-a încurajat să nu cedeze și să continue eforturile pentru protejarea Moldovei. Cu condiția ca după depășirea greutăților, să înalțe o biserică închinată Sfântului Gheorghe. Ceea ce a consacrat Voronețul la nivel mondial, nu a fost zidăria din 1488, ci pictura exterioară adăugată în 1547, în timpul lui Petru Rareș. Sub supravegherea Mitropolitului Grigore Roșca, pereții exteriori au fost acoperiți de fresce de o frumusețe rară, transformând biserica într-o „Biblie ilustrată” deschisă pentru toți privitorii, inclusiv pentru cei ce nu știau să citească.

Scopul era unul educativ și spiritual, aducând mesajul teologic direct în mijlocul naturii. Voronețul este parte a Patrimoniului UNESCO și continuă să fie reper identitar fundamental: „Legătura dintre trecut și prezent”. Un detaliu cultural remarcabil în pictura Voronețului este includerea filozofilor antici în rândul sfinților și proorocilor. Cum ar fi: Aristotel, Platon etc. Semn că biserica recunoaște înțelepciunea precreștină, ca o pregătire pentru adevărul divin. Impulsul construirii lăcașurilor sfinte a continuat și după Unirea Principatelor Române.

Indiferent de vicisitudinile întâmpinate de populație sau de conducătorii ei, cu toții doreau smerenie, să facă rugăciuni către divinitate, să mențină legătura de dreaptă credință, care se pare că nu i-a părăsit niciodată. Cele două Războaie Mondiale, în urma cărora au urmat schimbări majore în modul de viață al unui popor obișnuit să trăiacă de multă vreme în matca lui, au dus la consecințe grave pe termen lung. Instaurarea unui regim neadecvat, crud și păgubos, impus de state neprietenoase, au adus populația în starea de a-și căuta alte căi de trai, părăsindu-și locurile natale. Astfel a început pustiirea satelor în România.

Nemăsurată însă, este puterea omului de a se reface! Procreerea – poruncă dată de Dumnezeu omului, din nou ne duce cu gândul să folosim sintagma: „Nimic nu e întâmplător”! Mor oameni, dar se nasc oameni! Populația pe Pământ suferă transformări: crește sau scade. Echilibrul necesar, nu depinde de puterea omului. Dumnezeu este AtoateȘtiutorul! Omul trebuie doar să se iubească mai ales pe el, contribuind astfel la iubirea totală! Revenind la dorința omului de a înălța lăcașuri sfinte pe Pământ, abia după 141 de ani de la propunerea Regelui Carol I, mai exact în anul 2025 a fost îndeplinită. A ajuns la gradul de sfințire, în București, capitala României, unul dintre cele mai mari monumente Religios – Ortodoxe din lume.

După ce, abia în anul 2007, Parlamentul a aprobat oficial construirea pe Dealul Arsenalului din București, a unui monument religios, cunoscut mulți ani sub denumirea de „Catedrala Mântuirii Neamului”. Prima piatră a fost pusă pe 8 septembrie 2010. Stabilitatea Bisericii Ortodoxe a reușit să-și arate cu vârf și îndesat, menirea de a fi alături de popor, punând binele omului pe primul plan. Investiție totală: aproximativ 270 milioane de Euro, peste 10% din fondurile Patriarhiei, cinstind realizarea unui proiect spiritual. Catedrala are 120 metri înălțime până în vârful crucii centrale, 127 metri lungime și 87 metri lățime.

Suprafața totală: 29.000 metri pătrați. Poate găzdui simultan 5.000 de credincioși înăuntru și 50.000 în curtea exterioară. Sfințirea „Catedralei Mântuirii Neamului” a avut loc în ziua de 26 octombrie 2025, într-o ceremonie oficiată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și de Preafericitul Părinte Daniel – Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Cu prilejul sfințirii, monumentala construcție a fost prezentată de către Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, cu noua sa denumire de „Catedrala Națională”. Sfințirea Catedralei a fost oficiată de un sobor de 3 ierarhi din capitală, 67 de preoți și 12 diaconi. Accesul în interior al învitaților (2.500 de persoane), s-a făcut treptat și bine coordonat. Pe esplanadă au fost 8.000 de pelerini, cu ecrane amplasate, să se poată urmări desfășurarea slujbei de sfințire. În absida altarului se află icoana monumentală a Maicii Domnului Platytera, cu o înălțime de 16 metri, una dintre cele mai mari din Europa. (va urma)

Ioana Stuparu