Un vis devenit realitate II

M-a impresionat mult vestea înălțării în București, capitala României, a unei mari Biserici Ortodoxe denumită „Catedrala Mântuirii Neamului”! Și, iată, câte un strop din strădania fiecăruia, adunat și pus la un loc, a rezultat cel mai mare lăcaș de cult din țară, și de ce nu, din lumea ortodoxă.

Într-o ceremonie oficiată de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului și Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române, a fost sfințit după datină, pe 26 Octombrie, 2025, acest lăcaș construit pe Dealul Arsenalului, București. Cu denumirea oficială: „Catedrala Națională”. Cu 25 de ani în urmă, mai exact în iunie 2000, am trăit fericirea de a mi se arăta, într-o viziune, „Templul din vârful muntelui”. De atunci, mereu am așteptat momentul să-l văd în realitate! Pe parcursul vieții omului, o serie de factori își aduc contribuția.

Dacă am numi doar câțiva, spre exemplu: amintirile, imaginația și visele, am constata cât de mult contează fiecare în parte și toate la un loc. „Amintirile” sunt deosebit de importante. Cu ele se poate aduce trecutul în prezent; „Imaginația” este principala putere a minții omului de a crea în afara celor văzute și știute; „Visul” este darul omului de la Dumnezeu, de a trece hotarul în alte vieți, în alte lumi, pe alte tărâmuri pe care nu le-ar fi cunoscut altfel. Ideea unei construcții de importanță națională bântuia de mult timp în inimile și mințile românilor.

Din scrierile istorice rezultă că prima propunere de înălțare a unui monument cu numele „Independența României”, a fost a Regelui Carol I, în anul 1884. Din vechi hrisoave, cum ar fi „Istoricul a 40 de Biserici din România, București, 1899”, (Pr. Marin Dumitescu), aflăm încă una dintre tainele ideatice ale lui Carol I: „Popoarele care îngrijesc monumentele lor, se ridică ele însele, căci pretutindenea monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generațiile viitoare”.

Propunerea regelui nu a fost realizată, datorită tulburărilor grave intervenite în lume: două războaie care au cuprins întreg mapamondul și apoi impunerea de către invingători a unor regimuri ostile față de popoare complet nevinovate, spre a fi subjugate. Odată cu trecerea timpului, din când în când mai răsărea câte o informație, cum că în urma unor cercetări făcute în anumite puncte din zona centrală a Bucureștiului, a reieșit că terenul nu este corespunzător construcției plănuită cândva de monarhul care nu se mai afla de mult la conducerea României și probabil nici în viață.

Iată, „amintirea”, unul din factorii vieții omului, își spunea cuvântul, aducând trecutul în prezent: ca recunoștință față de eroismul poporului român, urma să fie construit un monument religios – ortodox. De aici denotă preocuparea insistentă și a Bisericii Ortodoxe din România, pentru cinstirea patriotismului neamului. Și nu numai Biserica Ortodoxă din România se gândește la binefacerile înaintașilor și la păstrarea realizărilor acestora, prin aducerea amintirilor la ziua de azi. Aceste idei mărețe nu vin din neant.

Ele vin cu temei, din zonele unde viziunile divine sub formă de vise, viziuni sau mesaje, își găsesc locuri propice pentru a deveni fapte. Dovada că Regele Carol I avea calități vizionare, a fost demonstrată prin obiectivele istorice care datează și azi: spre exemplu Palatul Episcopal, de la Curtea de Argeș (1875).

Din Legenda „Meșterului Manole”, care circula în popor, reieșea adevărul despre minunile dumnezeiești care li se arătaseră în vis oamenilor cu credință în Dumnezeu și cu iubire pentru Neamul străbun: Pe Argeș în jos,/ Pe un mal frumos,/ Negru-Vodă trece,/ Cu tovarăși zece:/ Nouă meșteri mari,/ Calfe și zidari,/ Și Manole zece,/ Care-i și întrece. Ei căutau „un loc de cinstire / pentru Mânăstire”. La un moment dat, în timpul ce construiau, au început să se producă fenomene stranii: „Ce ziua se zidea, noaptea se surpa”.

Legenda spune că Meșterului Manole i s-a arătat în vis ce trebuie să facă pentru a stopa surparea zidului: și anume, să zidească în el prima persoană care se va ivi în zorii zilei, venind către locul lor de lucru. Acea persoană s-a nimerit a fi chiar tânăra soție a lui Manole.

După mult zbucium sufletesc, aflându-se implicat în desăvârșirea unor lucrări care depășeau procedurile omenești, femeia a fost sacrificată, pentru izbânda înălțării Mănăstirii. În timpul construirii și imediat după, cu meșterii care au înălțat Sfântul Lăcaș, s-au petrecut fenomene supranaturale, care au rămas spre veșnică amintire și pomenire, pentru Slava Lui Dumnezeu și a înțelepciunii omului.

Zidind ei cu sârg, doar legile dumnezeiești fiindu-le ghid, pricepere și putere, au constatat la sfârșitul lucrării, că au rămas cu toții pe acoperișul înalt, fără posibilitatea de a coborî. Dar iată, ideea și dorința zborului, particularitate pe care o deține orice muritor, ca o încununare a măiestriei, a depășirii obstacolelor, a lăsat în urmă îndoiala.

Cu aripi construite din scânduri, meșterii au zburat în jos, către pământ. Rezultatul: pierderea vieții pământești și totodată dobândirea vieții veșnice datorită miracolului care s-a petrecut în următorul moment: „Pe locul unde au pierit Manole și cei nouă meșteri mari, a răsărit un izvor cu apă bună de băut. Acolo a fost amenajată o fântnă care dăinuie și în zilele noastre (anul 2026): „Fântâna lui Manole”.

Trecătorii pe la Mănăstirea Argeș nu doar că își stâmpără setea, dar și cinstesc în rugăciune divinitatea, pământul și omul cu măiestria lui. Sumedenia de minuni pământești și nepământești care au urmat apoi, dovedesc că acolo unde este credință, este și multă binecuvântare din cer. „Visele și viziunile” sunt taine dăruite omului de către divinitate. Datorită lor, omul poate cunoaște și înțelege mai multe aspecte ale vieții atât din Cer cât și de pe Pământ.

Poate trece hotarul viitorului, prevăzând situații complet străine, cu care se va întâlni la un moment dat. Astfel s-au petrecut lucrurile în anul 2000, de Sărbătoarea „Nașterii Domnului”: Patriarhia Română în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist a organizat un pelerinaj la Constantinopol, Turcia, la Biserica Sfânta Sofia.

Prilejul a fost: „Întrunirea Patriarhilor Bisericii Ortodoxe”. Așadar, un autocar în care era Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreună cu personal bisericesc cu funcții de încredere și necesitate, însoțiți de un grup de pelerini educați în spiritul credinței, iar pe de altă parte dornici de a cunoaște lucruri pe care nu le vede omul oricând, a ajuns în Turcia, la Biserica Sfânta Sofia și totodată la Niceea, lăcaș vechi, unde cu sute de ani în urmă, a fost creat „CREZUL” (rugăciune rostită în Biserică, în timpul Sfintei Liturghii).

Ceremonialul întâlnirii Patriarhilor Bisericii Ortodoxe a avut loc între zidurile Lăcașului Niceea, care funcționa și fără să aibă acoperiș. În renovare se afla și interiorul Bisericii Sfânta Sofia, unde pe pereții decojiți, de dimensiuni enorme, erau descoperite icoane foarte vechi, de mărimi impresionante.

Am fost fascinată de cele povestite de prietena mea, care după ce a îmbrăcat haina monahală a primit numele de Maica Filofteia. „Întâmplător sau nu, atunci ea a făcut parte din grupul de pelerini români. Am primit în dar de la ea fotografii cu Patriarhii Bisericii Ortodoxe, printre care și Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Visele și viziunile divine au un rol foarte important în viața oricărui om.

În anul 2000, 16 iunie, întâmplarea a făcut să merg în pelerinaj câteva zile, la Mănăstirile din Nord-Estul țării, zona montană și submontană. În ceea ce mă privea nu fusese planificat nimic. A trebuit să merg în grabă, spre binele cuiva, fiind și primul meu pelerinaj.

Am înțeles pe parcurs că „nimic nu e întâmplător”. Aceasta a fost una dintre experiențele vieții mele. Nici nu mai știam dacă eram om întreg sau doar un suflet în plutire continuă, precum puful de păpădie!!!… Am vizitat 14 Mănăstiri: Sucevița, Ciomârna, Putna, Voroneț, Neamț, Sihăstria, Secu, Agapia, Văratec, Horaița, Horăicioara, Almaș, Bistrița, Pângărați.

O asemenea experiență îi doresc oricui! Am înțeles, apoi, care a fost cauza de a merge într-un pelerinaj așa, pe fugă, fără o programare în prealabil, având în vedere multele sensibilități în ceea ce privește propria-mi persoană. Am simțit numaidecât îndemnul de a povesti în scris despre tot ce trăisem în cele câteva zile și nopți, din punctul meu de vedere miraculoase. Intervenise din nou lait-motivul: scrie ca să nu uiți! Așa cum se petrecuseră lucrurile cu scrierea miracolelor trăite timp de șapte ani (1993 – 2000).

Despre care, după o părere venită instant, alcătuiau conținutul unei cărți cu titlul Clipa de Lumină. Când am terminat de scris, mi-am dat seama că povestirile din pelerinaj erau tocmai capitolul care lipsea din această carte de minuni dumnezeiești. Motivele pentru tergiversarea ducerii materialului la publicat, au devenit clare.

Însă, mai important decât impresiile scrise referitoare la lăcașurile de cult pe care le vizitasem, ca o încununare a fost minunea ajungerii acasă din pelerinaj: „M-a cuprins o oboseală năucitoare!… Nu după mult timp am început să am arsuri foarte puternice la ochi! Mai trecusem prin aceste stări, cu ani în urmă, în câteva rânduri. Căpătasem experiență cum să mă vindec.

Trebuia să mă așez pe canapea să mă reazem de spătar și să stau cu ochii închiși, până mi se domolesc arsurile. Am procedat întocmai. Am închis ochii, și numaidecât, ca într-n vis, mă aflam într-un loc împreună cu multă lume dornică să ajungă la „Templul din vârful muntelui”. Fiecare persoană era pe cont propriu. Am urcat din greu, doar cu ajutorul primit „de undeva”, datorită dorinței mele.

Mulți am plecat, puțini au ajuns!… În fața ușii de la intrarea în Templu aștepta Iisus Hristos, mare, de parcă ajungea până în cer. Era îmbrăcat în haine albe-aurii, de in. Pe cap purta pălărie albă-aurie de paie, iar mijlocul era încins cu brâu în culori blânde. Îl vedeam cât e de mare, până am ajuns lângă el. Fiindcă în sinea mea, știam că este om și face parte din lume.

Eram foarte bucuroasă că l-am găsit acolo, ca pe o cunoștință veche! Trăiam o fericire fără margini! Într-un fel, am și vorbit cu El! Când am deschis ochii, arsurile nu mai erau. Persista, însă, imaginea Templului din vârful muntelui și a Mântuitorului. Fusese atât de frumos și măreț ce văzusem și trăisem acolo, încât îmi părea foarte rău că se terminase. Revenind la viața reală, am dorit să scriu numaidecât despre Templul din vârful muntelui. Cât de greu era urcușul până să ajungi la Templu!… Ce înalt era! Iar acolo se afla Mântuitorul nostru, pe un platou mare, curat și însorit, scăldat în lumină. Aștepta oamenii care doreau să ajungă la el!

Am început să aștern pe hârtie cu lux de amănunte, toate cele văzute și trăite. Pentru emoții nu au existat cuvinte de descris! Doar le-am trăit! Am dedus, atunci, că tocmai am încheiat viitoarea carte pe care o intitulasem „Clipa de Lumină”. Miracolele au continuat apoi, în ceea ce privește publicarea. Nu a trecut mult și cartea a apărut: așa cum a trebuit și atunci când a trebuit! În 2005, Patriarhia Română a acceptat „Dealul Arsenalului” ca amplasament pentru „Catedrala Mântuirii Neamului”. În primul rând era respectată tradiția creștină, ca un lăcaș de cult să fie construit pe o colină, spre a se afla cât mai aproape de Dumnezeu!

Înaintat în zile și foarte suferind, Preafericitul Patriarh Teoctist a plecat la Ceruri pe data de 30 iulie 2007. În noaptea în care a plecat, am trăit miracole pe care le-am descris în detaliu și le-am publicat imediat în presă și în cartea mea „Viziune și Credință”, aflată în lucru. Titlul: „Ultima noapte a Patriarhului Teoctist”. În anul, 2007, după 123 de ani de la propunerea Regelui Carol I, Parlamentul a aprobat oficial construirea unui monument religios ortodox, știut de români sub numele de „Catedrala Mântuirii Neamului”.

Atunci și apoi mereu, am asociat „Catedrala” cu „Templul din vârful muntelui”. Cu emoții mari, pe 9 noiembrie 2025, am intrat și eu în „Catedrala” pe lângă care doar trecusem și o privisem din exterior. Cu toate că-mi dorisem mult, lăsasem totul în seama Domnului, să vină timpul potrivit. Privind din exterior, îmi imaginam dimensiunile zidurilor interioare, mărimea icoanelor, distanțele de la o icoană la alta, etc. Dar nu a fost așa.

Când am intrat înăuntru, parcă am ajuns acasă! Distanțele păreau inexistente. Mărimea icoanelor cărora le fuseseră descrise dimensiunile, nu deranjau privirea și nici bucuria revederii. Totul părea atât de cunoscut și aproape de oameni, încât aveai impresia că trebuie doar să întinzi mâna, să mângâi, să îmbrățișezi, să te bucuri de revedere!

Am găsit acolo istoria neamului omenesc, sfinți și oameni de seamă, pe care nu trebuie să-i uite nimeni, niciodată! Am găsit uniune între trecut, prezent și viitor! Mântuitorul veghea! Maica Domnului alina! Dumnezeu mântuia! Iubire! Iubire! Iubire! Mulțumesc, Doamne!

Ioana Stuparu