Breaking News
ACASĂ / ARTICOLE / EVOCĂRI / VLADIMIR STREINU (23 mai 1902, Teiu – 26 octombrie 1970, București)

VLADIMIR STREINU (23 mai 1902, Teiu – 26 octombrie 1970, București)

VLADIMIR STREINU
(23 mai 1902, Teiu – 26 octombrie 1970, București)

Cunoaștem sub pseudonimul Vladimir Streinu pe Nicolae Iordache, fiul moșneanului Șerban Iordache și al Neacșăi Leanca (n. Dumitrescu). Îl vom găsi în materialele de specialitate drept critic, poet, eseist și traducător. S-a născut în comuna Teiu, județul Argeș și și-a început studiile la școala primară din comuna natală (1907- 1912). Le-a continuat la Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești (1912-1920), cu întrerupere între 1916 și 1918, din cauza războiului, a ocupației germane. Tânărul Nicolae Iordache trece în Moldova, se înscrie voluntar în armata română și urmează o școală de ofițeri (1916-1917), dând clasele a V-a și a VI-a în particular. După ce obține bacalaureatul (1920), se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București (1920-1924), luându-și licența în filologie modernă. I-au fost profesori: Nicolae Iorga, Mihail Dragomirescu, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Ca student, debutează cu poezie în „Adevărul literar și artistic” în 1921, optând pentru pseudonimul Vladimir Streinu. Își face debutul și în critica literară cu o recenzie a volumului „Pârgă” de Vasile Voiculescu, în revista „Muguri” din Câmpulung-Muscel, în 1922. Tot în 1922 funcționează ca secretar de redacție la „Cugetul românesc”. Va fi profesor la Turnu Severin (1924) și profesor suplinitor la București (1925-1926). Urmează studii de specializare în Franța, la Paris și Nancy, între 1925 și 1927, apoi, în 1928, cu intenția (nerealizată) de a-și da doctoratul cu o teză din Rimbaud, la profesorul Fortunat Strawsky. Va reveni în țară ca profesor la Găiești (1927, 1929-1930), la București (1930-1931), din nou la Găiești (1931-1932) și la Pitești (1931-1939) și la București (1939-1948) Își dă un doctorat la Universitatea din Iași, cu o teză despre „Versul liber românesc” (1947). Va fi înlăturat din învățământ între 1948 și 1954 și-și va câștiga existența făcând munci necalificate ca paznic, mozaicar ș.a. Se îmbolnăvește și este supus unei operații pulmonare (1955). Colaborează la Institutul de Lingvistică din București, la „Dicționarul englez-român” și la „Dicționarul limbii poetice a lui Mihai Eminescu”. În 1964, George Călinescu îl angajează la Institutul de Istorie Literară și folclor, condus de el. În 1968 este chemat la Universitatea din București să țină un curs de poetică. Între 1968 și 1970, îl aflăm ca director al Editurii Univers. Ca scriitor, a colaborat la Sburătorul, Viața literară, Azi, Gândirea, Preocupări literare, Universul literar ș.a. După 1944 va fi întâlnit drept colaborator la Revista Fundațiilor Regale, Caiete critice, Glasul patriei, Luceafărul (la care semnează rubrica permanentă „Distinguo”, între 1965 și 1968), Tribuna, Amfiteatru, Ramuri, Iașul literar, Steaua, Ateneu, Limba română, Revista de istorie și teorie literară ș. a. A întemeiat, împreună cu Șerban Cioculescu, Paul Constantinescu și Tudor Șoimaru, revista Kalende (1928-1929 și 1942-1944).
Vladimir Streinu își face debutul editorial cu volumul „Pagini de critică literară” (1938), care adună o parte din activitățile sale critice din reviste. Interesant este volumul „Clasicii noștri” (1943), apărut la Editura Casa Școalelor și cuprinzând studii despre Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă și George Coșbuc.
„Clasicii noștri” constituie o primă parte dintr-o lucrare care urma să cuprindă și pe ceilalți mari scriitori români din secolul al XIX-lea. Volumul apărut arată un critic de formație maioresciană, riguros, erudit, „adeptul unui militantism estetic polemic, cu pronunțat simț al nuanțelor, izvorât dintr-o funciară înclinație către ordinea și ținuta clasică, evidente în interpretare și stilul critic.”(Valentina Marin-Curticeanu)
Pe Alexandru Odobescu îl tratează numai în cadrul vremii sale, respectând adevărul istoric și memoria scriitorului. „Opera sa apare ca un tip cultural eterogen, menit să contribuie la umplerea unui gol circular de care suferea cultura română. Vladimir Streinu evidențiază opera lui Odobescu, de la critica artistică și istoria artelor, la studiile științifice, cum ar fi bine cunoscutul <>. Privit din acest unghi, scriitorul îi apare influențat de accente sociale și literare ale romantismului cu care venise în contact pe timpul studiilor la Paris.(…) Criticul nu este de acord cu simetria Odobescu-Negruzzi. La Odobescu, titulatura potrivită ar fi aceea de proză erudită.”(Iustina Itu)
Personalitatea lui Titu Maiorescu este urmărită de critic printr-o dublă perspectivă: cea biografică și cea culturală, judecând unele acuze care i se aduc omului ca reflectându-se negativ și asupra operei sale. Urmărind „Însemnările zilnice”, Streinu va creiona imaginea veridică a marelui om de cultură, Titu Maiorescu, căruia, în studiul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” îi găsește formularea, pentru prima oară la noi, a valorii muzicale și sugestive a poeziei care este „modul romantic al lirei”, „datoria poetului la sensibilitate.” (…) În privința criticii maestrului, Streinu e de părere că Maiorescu a făcut cea mai înaltă politică a culturii românești: politica progresului național. Evidențiază tonul educativ, rolul pedagogic al criticii maioresciene. (idem)
Tratarea lui Mihai Eminescu începe prin trecerea în revistă a elementelor ce determină popularitatea lui în rândul cititorilor de poezie: universalitatea poetului și cele trei modalități principale de manifestare ce cuprind aspectul social al poeziei eminesciene (modul filosofic, cel sentimental-erotic și cel național). Criticul consideră că aceasta se datorează mai ales unei conștiințe publice, decât admirației pentru poet. Poezia lui Eminescu, după Streinu, este, în primul rând, spectacol cosmic. Ea relevă două numiri diferite ale aceluiași mit, spre exemplu, în poemul „Luceafărul”: Luceafărul și Demonul. Iar acest Eminescu al visului dublu, teurgic (Livr. – de magie albă) și mitologic, n-a fost imitat de nici un urmaș, rămânând în întregime al vremii noastre. Luceafărul este un personaj fantastic care, sub înfățișarea unui tânăr demonic ca aparență, reprezintă însuși visul erotic al unei tinere și prea frumoase fete de împărat, dar, mai mult de atât, el este un personaj cu sentimente proprii împins la această întruchipare pământească de o pasiune dincolo de legea firii lui. Explicațiile sunt ample, cu multe exemple din marele poem. De un inegalabil interes este tabloul edițiilor din poeziile lui Eminescu, câte s-au succedat, de la cea dintâi a lui Maiorescu, până în pragul anului acestuia (1943, anul apariției volumului „Clasicii noștri”) care urmărește „să dea o imagine, cât mai apropiată cu putință, și să reconstituie circulația uneia din valorile fundamentale ale ultimei jumătăți de veac din cultura românească”.

În cazul lui Ion Creangă, aspectul cel mai important pe care caută să-l limpezească Vladimir Streinu este opinia curentă despre „scriitorul popular”. ”Printre cei care au avansat această idee sunt Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu și Jean Boutiere. Acesta subliniase rabelaisianismul unor fragmente narative din „Amintiri…” și „Harap-Alb”. Vladimir Streinu precizează că povestitorul se află prins într-un joc dublu de perspectivă care pare „popular” pentru intelectuali și „cult” pentru popor. Streinu adaugă ideea că această complexitate scapă cui privește numai nivelul artistic sau numai cuprinsul folcloristic al operei.
La George Coșbuc, criticul apreciază o lărgire a orizontului, o respirație curată în atmosfera densă și închisă a poeziei moderne. Privită în ansamblul ei, opera poetului i se înfățișează criticului ca o panoramă. Impresia de rusticitate și idilism este numai pragul poeziei lui Coșbuc, după care nu poate fi judecat exclusiv. În privința înfățișării versului, Streinu remarcă aspectul prozaic al poeziei lui Coșbuc, lipsa preocupării de a scoate înțelesuri necunoscute întrebuințării zilnice. Principalele caracteristici ale lucrului poetic la Coșbuc sunt: personificarea, imaginile sonore, efectele onomatopeice, obținute prin jocul aliterației și asonanței, repetiția, silueta variată a strofelor. Constanta operei lui Coșbuc ar fi epicismul inclus în tehnica versificației. Streinu înlătură ideea lui Constantin Dobrogeanu-Gherea că George Coșbuc ar fi „poet al țărănimii”, deoarece poetul din Hordou filtrează realitățile satului românesc prin clasicismul structurii sale.
Dar Vladimir Streinu a început ca poet. Așa a fost cunoscut în cenaclul lui Eugen Lovinescu, cel care l-a încurajat în această direcție, clasându-l printre „poeți” și după ce virajul spre critică era evident. În „Istoria…” sa George Călinescu îi acordă aceeași calitate, axându-și comentariul exclusiv pe creația lirică, refuzând (nu fără un subtext ironic nedrept) să-l ia în considerare pe critic. Vladimir Streinu editase deja volumul „Pagini de critică literară” (1938), retipărit cu unele adaosuri, în două volume, cel de al doilea cuprinzând studiile scrise în deceniul 1938-1948. Alte trei volume, apărute postum (1974-1977) vor aduna restul operei foiletonistice.
Vladimir Streinu manifestă o înclinație specială către studiul poeziei, dovedind cunoașterea excelentă a liricii moderne universale. Textele critice din cele cinci volume conțin multe observații originale despre G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, Al. Philippide, Ion Pillat, M. Sadoveanu, H. Papadat-Bengescu, Mateiu I. Caragiale, Gib I. Mihăescu, Anton Holban, Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu.
Cu „Versificația modernă” (1965) a luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Este o lucrare fundamentală asupra versului liber, cu ample exemplificări din literatura română și universală. Opera critică a lui Vladimir Streinu se întregește cu monografiile „Calistrat Hogaș” (1969) și „Ion Creangă” (1971), excelente prin informația largă și observațiile de finețe și profunzime analitică. „În calitate de comentator al operei lui Calistrat Hogaș, Vladimir Streinu contribuie decisiv la relansarea prozatorului moldovean în lumina unor valori <> de contemporani: barochism, gustul clasicist, robinsoniadă etc.” (V. Marin-Curticeanu). Împreună cu Șerban Cioculescu și Tudor Vianu, Vladimir Streinu scrie „Istoria literaturii române moderne” (1944). Aici, printre multe alte contribuții majore, se ocupă de „estetismul” macedonskian. Face o primă sinteză asupra epocii interbelice, fixând direcțiile și tendințele ei fundamentale. Traduce din Wiliam Shakespeare și Marcel Proust, iar din propria-i creație poetică îi apare postum volumul „Ritm imanent” (1971), prin grija fiicei sale, dezvăluind un talent poetic autentic, de tip mallarmeean. Versurile elegante și concentrate, adesea ermetice ca la Ion Barbu, ascund un „fior liric adânc.”
Ultimele foiletoane, risipite în reviste, sunt consacrate celor mai variate domenii ale literaturii naționale și străine, de la Honore de Balzac și Ernest Hemingway, Jean Anouilh și Andre Gide la Serghei Esenin și Vladimir Maiakovski. Aceste contribuții au fost adunate postum în volumul „Studii de literatură universală”, 1973. Vladimir Streinu a fost și un exeget shakespearian (Hamlet, traducere și comentarii) și proustian. A tradus din Ralph Emerson, Gustave le Bon și Charles Richet. Preocupat de „tipare de cultură”, criticul a fost un adept fervent al clasicismului, în care a văzut și o formă specifică de participare românească la literatura universală.

Cleopatra LUCA

0%

User Rating: Be the first one !

Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Recomandări

ION CREANGĂ (10 iunie 1839, Humulești – Neamț – 31 decembrie 1889, Iași)

ION CREANGĂ (10 iunie 1839, Humulești – Neamț – 31 decembrie 1889, Iași) Data nașterii …

CALISTRAT HOGAŞ (19 aprilie 1847, Tecuci – 28 august 1917, Roman)

CALISTRAT HOGAŞ 19 aprilie 1847, Tecuci – 28 august 1917, Roman Biografia subțire a scriitorului …







Articolul de mai sus este destinat exclusiv informării dumneavoastră personale. Toate informaţiile şi articolele publicate pe acest site de către colaboratorii şi partenerii revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ şi ai Fundaţiei literar-istorice "Stoika" sunt protejate de dispoziţiile legale incidente. Copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui site sunt interzise. (vezi secţiunea TERMENI ȘI CONDIȚII). Dacă reprezentaţi o instituţie media sau o companie şi doriţi un acord pentru republicarea articolelor, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

4 × 2 =

ATENȚIE! Postaţi pe propria raspundere! Vă rugăm să comentaţi la obiect, legat de conţinutul prezentat in material. Inainte de a posta, citiţi regulamentul. Ne rezervăm dreptul de a şterge comentariile utilizatorilor care nu intrunesc regulile de conţinut prevăzute la capitolul TERMENI SI CONDIȚII. Site-ul IndependentaRomana.ro nu răspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine integral autorului comentariului.




Te-ar mai putea interesa şi articole din: