Independența Română – Independența prin cultură Revista INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ incearcă să renască plăcerea şi iubirea pentru cultura neamului românesc.
EMIL DINGA
Emil Dinga (năsut în anul 1956, în Comuna Cosmești, Județul Galați) este economist în specialitatea cibernetică economică. Este profesor universitar de economie teoretică și de epistemologie economică, cercetător științific la Academia Română, conducător de doctorat și de programe post-doctorale în domeniul economic.
Este căsătorit (cu Paula) și locuiește în București.
A debutat editorial în anul 2016 („Aforisme”, vol. I; „Pseudo-rubaitate”, vol. I). În anul 2017 îi apar poeme în revista „Scrisul Românesc” și în revista „Poesis”. În anul 2018 publică poeme în „Arena Literară” și publică volumul al doilea din „Aforisme”, volumul al doilea din „Pseudo-rubaitate” și volumul de poeme „Eu nu am înțeles”.
Are în pregătire: „Pseudorubaitate”, volumele 3-5 (2019-2021); „Aforisme”, volumele 3-5 (2019-2021); „Scuzați, sunt doar în trecere”, proză scurtă (2019); „Ciorchini”, vol. I, instantanee poetico-metafizice (2019); „Voluptatea tristeții”, poeme lirice și filosofice (2020); „Infirmiera”, roman (2021); „Fenomenologia poeziei”, eseuri de teorie literară (2022).
Când firea, obosită, în somn adânc coboară,
Ca într-un fel de moarte, din care n-ai să știi
De vei vedea iar lumea, sau e ultima oară
Când ai văzut-o, poate, printre cei vii,
Poetul doar nu doarme, și-n sufletu-i stingher
Se trec imagini, gânduri, trăiri de peste zi
Din lumea cea diurnă, în mersu-i efemer,
Ce-ncearcă-n înțelesuri din nou a se zidi.
Căci în poet începe o facere de lume,
Un gest e o sentinţă, un zâmbet e-un destin,
Absenţa e-o speranţă, privirea e un nume,
Şi chiar nefericirea nu e un gol, ci-un plin,
Tristeţea-i mană dulce hrănind noi suferinţe,
Iar suferinţa însăşi e calea de-a-nţelege,
Dorinţa ne-mplinită e mamă de dorinţe,
Nedezlegatul are puterea să dezlege…
Astfel poetul ţese, însingurat şi trist,
O lune pentru sine şi pentru a sa dramă,
În care pune-aievea tot doru-i solipsist,
Dar când se face ziuă, fantasma se destramă.
NOCTURNĂ 7
De după-un nor complice cochetă iese luna
Şi-aprinde păduricea în flăcări ce nu ard,
Cacofonii exultă de peste tot, întruna,
Pe cerul serii norii se-nşiră ca un fard.
Pârâul şopoteşte ascuns de sălcioare,
Clepsidră fără milă torcând al vieţii fir,
Şi-o reverie-adâncă începe să-nfioare
Movila-nsingurată, cu un parfum de mir.
Şi văd, ca printr-o ceaţă, la marginea pădurii,
Mulţime de războinici, cu strigăte şi arme,
Sunt goi şi-n ochii aprigi le arde focul urii,
Şi luptă să ucidă, să spintece, să sfarme
Pe alţii ce, asemeni, se-aruncă-asupra lor.
Şi în vâlceaua mică, la margine, mă văd
Cum aprig mânui bâta şi cum lovesc de zor
Pentru-a rămâne-n viaţă în crâncenul prăpăd.
Când soarele topeşte încet argintul lunii,
Se-ncheie bătălia, războinicii dispar.
O nouă zi se naşte-n celestul mers al lumii,
La poalele movilei e doar un avatar.
Atâtea răspunsuri la nicio-ntrebare,
Am strâns, fără preget, şi fără să ştiu
Adâncu-nţeles ce-aducea fiecare,
Şi cum îmi spuneau cine sunt, ce să fiu,
Senin le-am primit, ca ofrandă adusă
În numele lumii, şi-n numele tău,
Şi n-am înţeles ce poveste e spusă,
Deşi-am auzit-o mereu şi mereu.
Şi când doar o dată, nespus de sfioasă,
Mi-ai pus o-ntrebare, să-ţi dau un răspuns,
Tăcut-am, iar lumea-ţi s-a spart, ne-nţeleasă,
Un singur răspuns ţi-ar fi fost de ajuns.
AMFIBRAH 12 (REVERIE)
Păsări albe se-mbracă în aripi şi-adorm
Pe bătrânele crengi ce din suflet îmi cresc,
Gânduri sunt, ce se-aşază-n ciorchini, aliform,
Înspre sine se-ntorc şi în vis rătăcesc.
Se făcea că un înger ţesut din lumină
Se apropie-ncet şi m-atinge pe frunte,
Şi îmi spune ce e şi nu e a mea vină,
Şi ce lucruri măreţe-s şi care-s mărunte.
Dar un zgomot de aripi se iscă deodată
Păsări albe-şi iau zborul, iar crengile goale
Au rămas să aştepte-un nou vis, altădată,
Când un înger din nou va vorbi despre cale.
Nimeni nu este
Care să vadă
Fără tăgadă
A mea poveste.
Nimeni nu ştie
De simt durere
De am vreo vrere
Sau bucurie.
Sufletu-ntoarce
Ochii spre sine,
Nu-s zei s-aline
Şi nu-s nici arce.
A fulgerat
Şi chipul tău
Pe negrul hău
S-a conturat.
Apoi s-a stins
Şi-ai dispărut,
Ca un trecut,
În necuprins.
În ochiul meu
Te mai păstrez
Ca pe un crez
Către un zeu.
Citarea se poate face în limita a 300 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral articolele purtătoare de Drepturi de Autor din cadrul IndependentaRomana.ro sau al revistei INDEPENDENȚA ROMÂNĂ – INDEPENDENȚA PRIN CULTURĂ fără acordul Fundaţiei literar-istorice "Stoika". Pentru mai multe detalii, va rugăm să ne trimiteţi un mail pe adresa info@independentaromana.ro