VESTIGIILE DIN INSULA ȘERPILOR

Este o insulă poziționată în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul golfului Musura (de la Wikipedia, enciclopedia liberă, site vizitat pe 29 ianuarie 2017, orele 7:48). Istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în lucrarea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” (2 vol., București, 1988), descrie prezența civilizațiilor antice (ironieni, milesieni) pe litoralul Mării Negre: „Unul din popasurile cele mai vechi este cel din «insula Albă», Leuke sau Achilleis, mică stâncă ce se înalță în plină mare în largul gurilor Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarchos, protectorul navigației și al comerțului… Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizației urbane a Greciei antice și populației indigene ale hinterland-ului, geți sau sciți”.

A mai fost numită Hecateu, „Insula cea sfântă a lui Apollo, care se află în părțile de nord (din viziunea grecească), și anume față în față cu ținuturile Celților”. (…) În anul 1823, căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale unui templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise și de către germanul Köhler. Câteva basoreliefuri găsite pe insulă sunt expuse azi la muzeul arheologic din Odessa.

Insula, odinioară românească, a fost ocupată de fosta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și anexată în cursul anului 1948. În prezent, este parte a raionului Chilia și a regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare, Insula Șerpilor nu prezintă o importanță mare, din punct de vedere teritorial, în schimb are importanță, din punct de vedere strategico-militar și economic.

Stâncoasă, Insula Șerpilor este formată din gresii dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent. Insula nu a avut în trecut importanță, din punct de vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse dimprejur a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.

Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici ar fi localizată chiar străvechea Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul Soarelui, a cărui origine hiperboreeană începe să capete contur tot mai precis. Din străvechea Atlantidă se spune că a rămas doar Insula Șerpilor – teren mistic și loc de trecere între două lumi (Atlantida a existat în Marea Neagră, pe site-ul http:// www.efemeride.ro/istorie-secreta-atlantida-a-existatin-marea-neagra, vizitat pe 12 decembrie 2016, orele 5:25). Aici pe colțurile de stâncă acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat zeului solar, Apollo. Apele mării îi protejau pe preoții solari de vizitele curioșilor și ale profanilor.

Insula numită Leuky (de la termenul grecesc Leucos, „insula Albă”) este o denumire care apare pentru întâia oară în secolul al VI-lea î.Hr. după elemente din mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Ahile, erou al poemului „Iliada”, povestit ulterior de Homer. Potrivit versiunii lui Arctinos din Milet a „Iliadei” , rămășițele pământești ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate într-un mausoleu. Mai tărziu același templu păgân va apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica cu 9 altare”.

Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici și din cauza aceasta, Apollo a fost mai venerat aici decât ceilalți zei, iar templul construit pe insulă a fost botezat cu numele său. Această insulă era numită și „Helixea” („Felicia”) sau „Nesos Makaron” („Insula Preafericiților”). Nu departe de insula se află Delta Dunării și munții Riphei (munții vechi ai Dobrogei). Printrte inscripțiile antice de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia de la gurile Niprului), datând din secolul al VI-lea î.Hr., le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman (exilat la Tomis), geograful grec Ptolemeu, istoricul grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu toții: „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula Leucos”.

Preafericiții sau Blajinii erau urmașii Atlanților, cunoscuți și sub numele de Rămăni. Despre ei, textile vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că în acele tărâmuri își are Dumnezeu cetatea de unde guvernează toate ale lumii, bune și rele.

ARMA SECRETĂ DE MARE PUTERE A LUI NIKOLA TESLA

Nikola Tesla (1856-1943) a pregătit principiile calculatoarelor electronice ale roboticii și ale științei rachetelor cu mult înainte de eventuala realizare a acestora în societatea de astăzi.

Datorită cercetărilor sale, sateliții, armele cu fascicule de raze (laser), fuziunea nucleară și cuptoarele cu microunde, toate au devenit posibile în anii viitori.

Scrierile sale conțin, de asemenea, referiri la utilizarea tehnologiei de transmisie a puterii fără fir ca o armă cu energie direcționată.

De fapt , unii au dat vina pe Tesla pentru provocarea mingii de foc de la Tunguska, în 1908, din cauza unui test de detonare a aceste arme de mare putere energetică. Se crede că transmițătorul lui Tesla a fost capabil să genereze suficientă energie pentru a elibera forța distructivă a 40 de megatone de TNT.

New York Times a publicat un articol pe 8 decembrie 1915, intitulat „Noul dispozitiv Tesla ca trăsnetele lui Thor”.

Se dezvăluia în articol că Tesla construise deja un transmițător fără fir care putea transmite energie electrică fără cabluri și să producă efecte distructive în orice punct de pe glob.

Se crede că zona Tunguska este exact locația pe care Tesla a ales-o pentru a testa acest transmițător. S-a gândit el cumva să testeze invenția departe de orice zonă locuită, astfel încât să se reducă efectele la minimum? Nimeni nu știe astăzi.

Nu există nicio dovadă că Tesla a testat dispozitivul, așa se explică de ce în toți acești ani de cercetare nu au reușit să se găsească nici un crater în taiga: puterea eliberată de transmițătorul de energie ar fi provocat explozia în atmosferă, tulburările geomagnetice remarcate în Irkutsk, luminile ciudate – dar fără cratere sau fragmente.

Atunci când Tesla a murit în 1943, adevărul din spatele mingii de foc de la Tunguska, probabil, a murit odată cu el. Foarte probabil, orice ar fi avut loc în taiga în acea zi nu era distrugerea unei nave extraterestre, ci, mai degrabă, decolarea sa.

Pagini realizate de EMIL STRĂINU ȘI EMILIAN M. DOBRESCU (Fragmente din „Agenda secretă, ce ne ascund conducătorii lumii”)